Reactive new-born cry este etapa în care nou-născuții reacționează prin plâns atunci când aud strigătul de plâns al unui alt bebeluș, încă din prima zi de viață. Această reacție este întru totul înnăscută, fiind un răspuns la suferința altor bebeluși pe care nou-născutul îl preia și reactionează sub forma unei stări de alertă. Plânsetul este viguros, intens și identic cu stigătele spontane ale altor bebeluși care sunt într-o suferință reală, cum ar fi plânsetul de foame, de scutec sau de durere. (Sagi și Hoffman, 1976, pp. 175-176; Simner, 1971, pp.136-150).

Martin și Clark (1982) au continuat să studieze plânsetul la nou-născuți, și au demonstrat că sugarii nu plâng atât de mult când aud, spre exemplu, strigătul unui cimpanzeu, pe care adulții îl găsesc mai aversiv decât strigătele unor bebeluși, sau nici chiar când aud sunetul propriului plâns. O posibilă explicație a plânsul este un răspuns izomorf înnascut la strigătul specific al aceleiași specii, care a supraviețuit selecției naturale și este adaptativ. Mecanismul de bază ar putea fi mimica, nou-născuții imitând automat sunetul unui strigăt uman, iar sunetul propriului strigăt și al mișcărilor sale musculare faciale însoțitoare declanșează un proces de feedback care le provoacă o stare agitată.

Sursa foto: Pinterest/ Alex Rose Photography

Hoffman atrage atenția asupra faptului că asocierea și condiționarea ar putea fi implicate în procesul de răspuns al nou-născuților la plânsul altor bebeluși, fiind probabil ca plânsul contagios să fie un răspuns condiționat la sunetul strigătului altui copil, care seamănă cu sunetele proprii asociate cu durerea și disconfortul său anterior (poate începe cu nașterea), după cum răspunsul la supt poate fi condiționat de mângâierea pe frunte la copiii de o zi. Însă indiferent de cauză, nou-născutul răspunde la un semnal de suferință al celorlalți bebeluși, plânsul contagios al nou-născutului putând fi considerat astfel o reacție empatică timpurie, globală, de tipul empatizării fără conștientizare.

Urmând această ipoteză, Hoffman se așteaptă ca de la 6 luni copilul să înceteze să mai plângă atunci când aude alți bebeluși plângand, dat fiind că la această vârstă apar primele conștientizări ale sinelui, ca ființă separată de celelalte persoane. Studiile realizate de Hay, Nash și Pedersen în 1981 au dovedit că de la 6 luni copiii se uită la un alt copil care plânge, fără a arăta semne de suferință sau a izbucni și ei în plâns (Hoffman, 2001). Totuși, dacă plânsul altor bebeluși este prelungit, copiii de la 6 luni se arată triști, începe să le tremure barba și buzele, după care plâng și ei. Așadar, după 6 luni bebelușii nu mai răspund automat la strigătul de suferință al semenilor lor, pentru că de acum înteleg cu adevărat, chiar dacă într-o formă primară, că plânsul celorlalți este cu adevărat în afara lor, și necesită semne mai prelungite de suferință pentru a reacționa și a simți întristare.