Egocentric empathic distress reprezintă etapa cuprinsă de la 6 luni până spre sfârșitul primului an de viață, atunci când bebelușii continuă să plângă când aud alți bebeluși plângând, dar urmăresc în tăcere bebelușul care plânge, ca și cum ar fi o victimă a suferinței (Radke- Yarrow și Zahn-Waxler, 1984). Reacțiile lor sunt mai reduse, concepute parcă pentru a-și diminua suferința proprie. Totuși, atunci când bebelușii percep o suferință puternică, reacționează ca și cum ar fi a lor, datorită faptului că deși sunt doar martori ai suferinței, ei nu percep încă pe deplin diferența dintre ceea ce se întâmplă cu ei sau cu altcineva, și nu au depășit nivelul global de empatie. Semnele asociate suferintei produc bebelușilor o stare de stees și supărare, și caută confort pentru sine, chiar dacă ei sunt în siguranță.

Sursa foto: Pinterest/ Mylittlemoppet

În cercetările sale, Stern (2019) arată că sugarul are un “sine” de până la 7 luni, el având sentimentul că este o entitate delimitată fizic de ceea ce îl înconjoară, dar senzațiile kinestezice pe care le primește de la sistemul locomotor de fiecare dată când se mișcă nu sunt reprezentative, ele fiind doar reflexe înnăscute și apoi dobândite. Acest sine fragil al bebelușului face ca acesta să fie confuz în legătură cu sursa suferintei sale, nefiind capabil să diferențieze suferința altora de propria lui suferință, care poate fi reală sau empatică, și se comportă ca și cum suferința altui bebeluș este întocmai o suferință proprie.

Această diferențiere a reacțiilor bebelușului de până la 6 luni și a bebelușului care atinge 12 luni, creează baza pentru care s-a formulat noțiunea de “empatie egocentrică”, întrucât bebelușul care a depășit vârsta de 6 luni are tendința de a întârzia să răspundă imediat prin suferință, atunci când un alt bebeluș suferă, fiind confuz cu privire la originea stresului sau a suferinței. Tocmai de aceea, atunci când apare reacția de plâns sau suferință după 6 luni, poate avea o origine egocentrică, cu scopul de a reduce suferința proprie, cât și presocială, ca răspuns la suferința altcuiva, făcând-o un precursor al moralei empatice.

Așa cum a fost menționat anterior, stresul empatic pare un răspuns simplu: cineva se simte în suferință atunci când observă pe cineva în suferință reală. Cu toate acestea, când este luat în considerație stresul empatic la observatorii maturi, complexitatea acesteia este aparentă. În primul rând, stresul empatic la observatorii maturi include o conștientizare metacognitivă despre sine ca reacționând empatic, astfel că nu numai că se simte în suferință, dar știe că acest sentiment este un răspuns la ceva nefericit care se întâmplă cu altcineva și la ceea ce presupune că este victima sentimentul de durere sau disconfort. . Astfel, empatizatorii maturi au trecut de reperul dezvoltării dobândirii unui sens cognitiv de sine și de ceilalți ca entități fizice separate cu stări interne independente, identități personale și trăiește dincolo de situație și, prin urmare, pot distinge ceea ce li se întâmplă altora de ceea ce se întâmplă cu ei înșiși.