Nu obișnuiesc să postez prea des pe Facebook sau pe alte rețele de socializare. Până acum câteva luni nici măcar nu aveam Instagram, iar despre alte aplicații precum Tik-tok, Twitter, Snapchat etc. nici măcar nu le-am testat vreodată. Cu toate acestea, în urmă cu ceva vreme, o întâlmpare despre care o să povestesc într-un alt articol, m-a determinat să îmi actualizez conturile, și să postez în funcție de timpul disponibil.

Așa se face că am scris ieri (29 iunie 2023) pe Facebook, în timp ce stăteam la coadă să îmi schimb permisul de conducere. Ce a urmat în mai puțin de 24 de ore a fost peste așteptările mele, peste imaginația mea. Ca să înțelegeți mai bine, o să scriu și aici textul de pe Facebook:

༺❀༻ ༺❀༻ ༺❀༻༺❀༻ ༺❀༻ ༺❀༻༺❀༻ ༺❀༻ ༺❀༻

„Aștept la ghișeul de schimbare #permiseauto (habar nu am dacă asa se numește, dar nici că-mi pasă).

În fața mea sunt alte ghișee, fiecare cu scopuri diferite. Pentru acele ghișee se oferă bon de ordine. La ghișeul pentru #Eliberări plăcuțe #numere de #înmatriculare așteptau în ordine un bărbat tânăr, subțirel, parcă nemâncat și însetat, un alt bărbat tânăr, frumos, înalt, epilat pe mâini și pe picioare, cu un bronz strălucitor, cu striații perfecte ale mușchilor, iar în spatele lui o femeie #însărcinată (la cât de mare avea burtica, era mai degrabă „foarte” însărcinată).

Au trecut mai mult de 15 minute de când eu am întâlnit această imagine, iar apoi am intrat în biroul în care trebuia să fac poza de permis. Între timp, bărbatul chipeș ajunsese la ghișeu, iar femeia însărcinată aștepta în continuare, în picioare, privindu-i acestuia ceafa groasă și antrenată la sală.

Mă întreb, oare acel bon de ordine este un #documentoficial? Căci am văzut că se oferă în funcție de momentul în care fiecare om ajunge, ci nu după vreun alt criteriu. Sunt ironică, desigur. Știu și eu, la fel ca oricine altcineva, ce este acela un bon de ordine. Și atunci, dacă el nu are nicio valoare, dacă nu este nominal, de ce niciunul dintre acești doi bărbați nu au oferit #prioritate unei femei însărcinate?

Nu vreau să critic pe nimeni, și înțeleg perfect că fiecare om are prioritățile sale. Poate că „domnul” frumos și antrenat are soția în spital acum, în travaliu, așteptând să nască, și se grăbește tare (deși nu cred, doar îmi caut o justificare pentru comportamentul său lipsit de preocupare și de politețe față de persoana de lângă el).

Mi-aș dori să pot atrage atenția asupra acestui fapt, mi-aș dori ca glasul meu să urle, să ajungă la urechile tuturor oamenilor, și mai ales la sufletele lor. Este un semnal de alarmă!

Și eu am fost însărcinată. Am avut o burtă mică, până în ultima săptămână de sarcină. Dar cu toate astea, am fost respectată pentru ființa ce o port în pântec. Dar nu în România!

În România mi s-a întâmplat să fiu însărcinată în 37 de săptămâni. Eram la casele de marcat din #Carrefour Orhideea #Bucuresti, la cele cu marcaj de #prioritatepentrugravide. Am ales special să merg acolo. Eram cu soțul meu. Înaintea mea era un domn cu o burtă cu mult mai mare decât a mea, mult mai mare. Avea pe bandă un bax cu 6 doze de bere. Clar că avea prioritate să ajungă cu ele la rece. Nimeni, nici doamna de la casă, nici paznicul, nu au atras atenția acelui „burtos” asupra faptului că se află în zona în care gravidele au prioritate, iar în spatele său se află o gravidă cu 2 înghețate în mână. Atât! Nu este ca și când aș fi avut un coș plin de #cumpărături, iar omul doar un bax de bere. Ar fi fost ipocrizie din partea mea să am pretenție la prioritate în astfel de condiții. Dar eram „poftă pentru poftă” , „dintre pentru dinte”, în relație cu acel necunoscut.

Și n-am avut prioritate. Nu în România!

Însă am fost însărcinată în 32 – 33 de săptămâni în Grecia. Într-una dintre seri, ca să dau un exemplu concret și asemănător, am oprit mașina la #LIDL, într-un orășel mic din #Epirus. Nu aveam mare lucru în frigider, așa că am mers să iau câte ceva pentru cină și micul dejun. Am luat un coș mic, albastru, pe care l-am dus în mână. Îmi amintesc și acum ca aveam în el .

Părea destul de plin coșulețul meu, avea câte puțin din fiecare, dar aveam multe produse. Știam sigur ce poftesc să mănânc, ce avem și #nevoie, și atunci m-am mișcat repede în #magazin, ca să ajungem cât mai curând #acasă.

La casele de marcat erau cozi de 6,7,8 persoane. Toate casele erau deschise. 5 la număr! Era seară, destul de târziu, și lumea se înghesuia să ajungă la casele de marcat înainte de a se închide magazinul. Eu m-am așezat cuminte la coadă. Înaintea mea se afla o femeie cu 2 copii. Înaintea ei era o femeie trecută de 60 de ani. Înaintea acesteia alte 2 femei, tinere, fiecare cu căruțul ei. Înaintea lor o altă doamnă, trecută de 45-50 de ani. Înaintea lor un bătrânel, bătrân de tot, gârbovit, urcățiv, cu pălărie și cravată. Înaintea acestuia un alt domn, tânăr, care își punea produsele în sacoșe, urmând să plătească și să plece.

Doamna cu copiii m-a ajutat să trec în fața dumneaei. Am refuzat, căci dumneaei avea în posesie doi copii mici, nerăbdători și jucăuși. A refuzat ferm, argumentând atât de sinceră și duioasă faptul că ai ei se joacă, sau se tăvălesc pe jos, dar eu port puiul meu pe sub piele. Am acceptat timidă și stângace.

Doamna de 60 de ani, a procedat la fel. Deja mă simțeam stânjenită, nefiind obișnuită cu un astfel de comportament din parte oamenilor pe lângă care trăisem în România.

Despre celelalte 2 doamne tinere ce să vă zic? Au tras doar de căruțurile lor, ca să îmi facă loc. Zâmbeau sincer, privindu-mă cu încredere în ochi. Simțeam că lăcrimez.

Doamna de 45-50 mi-a zis să merg încet, să nu mă grăbesc! M-a liniștit. M-a simțit. Era cu mine, între necunoscuții aceia atât de amabili.

Mă așteptam să rămân acolo, după bătrânel. Și el, și doamnele din spatele său, aveau deja toate produsele pe bandă. Dar nu. Și el m-a luat frumos de mână, și mi-a spus: „Dar se poate, doamnă? Eu sunt doar bătrân, dar dumneavoastră purtați un copil în pântec! Vă rog să poftiți înaintea mea!”. Am făcut o plecăciune, încercând să fiu politicoasă. Simțeam și știam că a mulțumi era prea puțin pentru ceea ce primisem.

Am ajuns prima, în câteva secunde, după ce aveam în fața mea 6 persoane, 7 cu cel care deja își punea lucrurile în plase.

După ce am plătit, m-am întors către acești oameni buni, din nou m-am aplecat în fața lor, mulțumind pentru cât de amabili au fost. Părea totul atât de firesc și de natural pentru ei! Și era așa!

Am ajuns la mașină.

Daniel deja văzuse că este aglomerație mare la case, și se așezase confortabil să se joace un joc pe telefon. Avea timp de o rundă până ce își închipuia că voi fi reușit să ies și eu cu cumpărăturile. Dar când m-a văzut lângă el, în mai puțin de 10 minute de când închisesem ușa mașinii, s-a speriat. Cum de am „scăpat” asa de repede?

I-am povestit despre amabilitatea oamenilor din magazin. Ne mai întâlnisem cu ea.

Am întâlnit asta și când am așteptat la patiserie să iau pizza și πεϊνιρλί, și când am vrut să iau cafea la pachet dintr-o cafenea de colț de stradă, și când am mers să iau bilet de intrare la muzeu, și când am fost nevoiți să luăm liftul… Dar încă nu mă obișnuisem cu asta.

Grecii au o cultură în acest sens. Ei prețuiesc copiii și pe femeia care îi aduce pe lume!

Mi-ar plăcea să văd asta și în România.

Deși, am trăit o astfel de experiență și în țara noastră.

Avea fata noastră vreun an, și am vrut să urcăm pe Tâmpa, #Brasov. O sa ziceți „Da’ cine te pune cucoană, să urci cu copilul pe #Tampa?”

Soțul meu ducea bagajul, iar eu căruțul în care se afla și copilul. Urcăm scările către telecabină. Deodată simt că doi oameni parcă mi-au furat căruțul, căci s-au abătut asupra lui, unul pe stânga, unul pe dreapta, și l-au luat pe sus, urcând voioși scările. În spatele lor am auzit glasuri de femei și copii, și mi-am dat seama că sunt soții acelor femei, și tații acelor copii, așa că m-am liniștit instant. Mi-a trecut anxietatea, teama copleșitoare că cineva mi-a răpit copilul din mâini.

Femeile s-au grăbit să mă liniștească, vorbindu-mi în engleză. Mai apoi le-am auzit explicând copiilor lor de ce eram îngrijorată, în limba greacă!

Da, după mai bine de un an, la noi în țară, am primit ajutor de la oameni greci!

Faptul că iubesc acea țară și oamenii de acolo se datorează multor calități pe care aceștia le au! #demnitate, #bunatate, #empatie, #simpatie, sunt doar câteva dintre calitățile pe care le-am întâlnit nestingherit la ei. Și am stat mulți ani printre ei!

Așadar, ca să revenim la oile noastre, am putea contribui puțin câte puțin la civilizarea acestei nații!”

Aceasta a fost lunga și obositoarea (pentru unii cititori) mea descriere a unui fapt. Am vorbit despre dorința mea de a vedea acea „cultură”, acel obicei atât de firesc al grecilor de a ocroti copiii și mamele, femeile însărcinate. Pentru a ajunge, după cum deja am scris, la sufletele cât mai multor oameni, am postat și pe un grup de mame din Târgoviște. Nu voi comenta în legătură cu comentariile lor, ci doar o să le las aici, pentru cine nu se plictisește să citească, sub formă de dialog:

_______________________________________________________________

D-na C.M. (Administrator grup):

-” Nu prea am înțeles rostul postării kilometrice. Ca și în alte situații, este vorba de bunul simt al fiecăruia.

Mi s-a întâmplat sa mi se dea prioritate la casele de marcat atât insarcinata cât și cu copiii mici. În România.

Pe de alta parte am fost martora când intr-un metrou din Germania, o doamna cu căruciorul a rugat o alta doamna sa se deplaseze din dreptul ușii, sa poată coborî. Cea din urma i-a răspuns ca nu este problema ei, mai sunt și alte uși. „

_______________________________________________________________

Alexandra Teodoroiu (autorul textului):

-„C.M. fiecare găsește rostul în ceva.

Faptul că am trăit într-o altă țară, pentru mai bine de o treime din viață, și totuși am decis să mă stabilesc în România înseamnă că am avut motive temeinice.

Pretutindeni există oameni politicoși, după cum și oameni disprețuitori. Dar fiecare luăm de la o postare, de la viața însăși, ceea ce avem nevoie, sau ceea ce ne răscolește.

Faptul că eu am scris mult, probabil v-a deranjat. Postarea nu este pentru a satisface gusturile tuturor oamenilor, ci doar pentru a invita oamenii care doresc, vor și pot, să îndemne sau să devină cât mai politicoși, mai ales în prezența persoanelor vulnerabile.

Dar dacă dintr-o postare „kilometrica” dvs nu ați înțeles nimic, înseamnă că (probabil) cel mai bine ar fi să nu vă mai obosiți citind atât de mult.”

Comentariile doamnei au continuat, dar cred că este suficient și atât!

_______________________________________________________________

A urmat dns A.A., care a scris:

-„Atat blamați România și tot aici va întoarceți, de ce nu stați în tarile alea unde totul e lapte și miere?„

_______________________________________________________________

Răspunsul meu a fost:

-„A.A. cu deosebită recunoștință față de critica dumneavoastră, vin în întâmpinare și vreau să vă spun că îmi iubesc țara, îmi iubesc dealurile pe care am crescut, iubesc mirosul teilor inflorit și poeziile lui Eminescu. Iubesc cărțile scrise în limba română, iubesc marii oameni ai acestei țări, iubesc natura de acasă, și visul pe care îl am tot aici.

Dar DESCURAJEZ componentele lipsite de empatie ale unora dintre români. Descurajez nepăsarea, descurajez și sunt dezamăgită de lipsa de bun simț, de lipsa de politețe, de lucruri morale care astăzi, în România, sunt ori criticate, așa cum faceți dvs și alte persoane asemenea, ori ramase între coperțile unor cărți vechi!

Să fie spre folosul oricui citește, și spre liniștea oricui se ostenește să găsească Răul în strigătul meu pentru Bine!

Dumnezeu să ne ocrotească pe toți, după puținele noastre.”

_______________________________________________________________

Interesant este faptul că o altă mămică ce făcea parte din acest grup, a lăsat și ea un comentariu, dar care între timp a fost șters (probabil că de către administrator). D-na O.A.M. scria așa:

-„Sincer, grup mai bădăran, lipsit de empatie și bun simț ca asta nu am văzut. Postarea este o invitație la educație și bun-simț. Am citit-o până la final, sunt de acord cu ceea ce s-a scris! Este, într-adevăr, o postare în care nu se întreabă, ca de obicei, când se ia alocația, sau se cer recomandări de tot felul (care se pot afla dând căutare)… este o postare la care, culmea, tocmai o femeie a avut de comentat. Poate care chiar ea insăși nu dă prioritate gravidelor, bătrânilor, etc. Trist în ce societate trăim, și mai trist ce exemplu se dă copiilor!!!!”

༺❀༻ ༺❀༻ ༺❀༻༺❀༻ ༺❀༻ ༺❀༻༺❀༻ ༺❀༻ ༺❀༻

Așadar, după o succesiune de comentarii uricioase (dacă tot se opun oamenii cetățenilor străini, mă adaptez și evit cuvintele străine, precum „hate”), trag concluzia că deși exprimarea mea a fost adaptată, în mod repetat am scris concret despre empatie, bunătate, despre sprijin reciproc și bun simț, oamenii continuă să fie respingători, critici, să judece cu ușurință și să înțeleagă prea puțin.

Cel mai porbabil vorbim tocmai despre acele persoane care citesc texte motivaționale, tot pe site-urile de socializare, însă nu adoptă nimic și nu aplică în comportamentul lor mai nimic din ceea ce textele motivaționale au ca scop să transmită și să învețe oamenii.

Ceea ce mi se întămplă mie nu este un fapt rar. Oameni simpli precum Irina Binder, sau Ludmila Adamciuc primesc în mod constant astfel de critici, tocmai pentru că sunt femei care îndrăznesc să ceară bun-simț și politețe. Tocmai pentru că sunt femei care au curajul să exprime lucrurile care nu merg bine, pentru că au bunăvoința de a schimba ceva, pentru că au bunătatea și capacitatea de a face bine! Pentru că vorbesc despre binele făcut…

Și eu sunt adepta faptului că binele trebuie făcut în șoaptă, dar de ce critică acei oameni care nu fac niciun bine, oamenii care fac binele și îl arată? Cu ce sunt mai presus cei care nu fac nimic, decăt cei care fac și îi încurajează și pe alții să facă?

Mă îndepărtez de nucleul și de rostul acestui articol, așa că îmi doresc să sintetizez, și să îmi mențin în continuare voința, dorința și manifestul de a încuraja oamenii la empatie, bunătate, demnitate, politețe, și altele asemenea calități.

Îmi cer iertare tuturor celora care nu pot face asta, și îi incurajez să exerseze, în speranța și cu propria convingere că orice se poate, iar comportamentul se modelează, și odată cu el, picătură cu picătură, se vindecă rănile care împingeau făptura la răscoală și critică, și astfel se naște un om nou, cu o personalitate ajustată. Procesul este lung, este uneori dureros, dar bunătatea și iubirea sunt daruri, sunt binecuvântări, ci nu generatoare de suferințe.

Avem atât de mult de lucru la noi, atât de mult de modelat, de căutat, de cercetat. De ce reacționăm agresiv? De ce nu avem răbdare să citim? De ce criticăm înainte de a înțelege? De ce este mai ușor să vedem o umbră, un nor, decât soarele dintr-o postare? De ce criticăm lucruri despre care nici nu s-a pomenit, în loc să înțelegem ceea ce citim, cuvintele concrete care sunt în fața ochilor nostrii? Cât de adânci sunt rănile și suferințele noastre?

Și mă întreb, oare câți oameni vor citi acest articol până la sfărșit?

༺❀༻ ༺❀༻ ༺❀༻༺❀༻ ༺❀༻ ༺❀༻༺❀༻