Am poze fantastic de frumoase cu copila mea dulce, frumoasă, bună, drăgălașă, hazlie, isteață, blândă, gălăgioasă, care vrea mereu în brațe, gingașă, docilă, enervantă, încăpățânată, luptătoare, hotărâtă, sinceră, și-aș mai zice dar mă gândesc să nu fie prea mult…

Cu toate astea, îmi doresc să îi păstrez intimitatea, copilăria nepătată, și mai mult de atât, dat fiind scopul meu, proiectul pentru care lucrez acum, și care sper eu să devină foarte cunoscut, îmi doresc ca ea să devină cunoscută prin prisma acestui proiect și al acestui mediu de relaționare, care îmi dovedește că este pe cât de eficient și de folos, tot pe atât de dubios. Mediul, sau mai corect unii oameni care caută și ei ceva pe-aici.

Așadar, chipul mult-iubit al prea-iubitei mele copile va rămâne doar pentru întâlnirile din lumea reală.

Dar de curând am îndrăznit să pun poze cu ea, chiar de nu i se vede chipul. Sunt copleșită să văd câtă lume a reacționat la ultima postare, în care vorbesc despre bucuria de a-i fi mamă, și despre bucuria de a fi o fetiță cu codițe!

Probabil că mesajul a fost unul destul de emoționant, și care a surprins pe mulți dintre cititori, dat fiind faptul că experiența de spital nu este tocmai una plăcută.

Dar ce vreau să vă spun mai cu seamă este faptul că noi suntem bine amândouă. Ea a fost bine întotdeauna, chiar și când era în spital. Privesc rareori la pozele de-atunci, și o văd cum sărea în pat, de pe un morman format din jucării, pătură, plăpumașul ei de acasă, perna de spital și perna ei de acasă. Și toată treaba asta la vreo 4 ore după ce ieșise din anestezie. A fost fantastică, de-a dreptul! Și este în continuare fantastică!

Ea este cea care mi-a dat putere când mă apropiam de starea de epuizare a oricărei resurse.

Ea a fost copilul bun, blând și iubitor care m-a ținut în brațe, care m-a iubit și m-a încurajat, care m-a strâns tare la pieptul ei cât lumea-largă, atunci când eu am intrat în sincopă când una dintre doamnele doctor mi-a spus cu 1% din capacitatea ei de a glăsui că ar putea fi acolo orice, inclusiv cancer. Asta era înainte de biopsie!

Copila mea a fost cea care mi-a redat sufletul și suflul înapoi, după ieșirea din fiecare anestezie. Deși medicii îmi spuneau că va dura până la 4 ore ca să se ridice în funduleț după anestezie, la prima experiență a sărit direct în picioare de îndată ce m-a văzut, și s-a menținut singură așa, fără a fi susținută și fără a-și pierde echilibrul.

A doua oară a ținut-o infirmiera înfășurată în niște cearșafuri, dar în lift deja a reușit singurică să se descotorosească de ele și să mă ia în brațe.

A treia oară era operată deja. Îmi era facă să o mișc pentru a nu-i provoca durere. Dar după o oră și jumătate nu ne-am mai înțeles: s-a ridicat frumușel și a mâncat mai întâi un biscuite, apoi doi, apoi o banană, apoi a vrut ciorbă, nene! Un castron! Doctorii urlau la mine să nu îi dau, că n-are voie, iar ea urla tot la mine că îi era foame!

A patra oară a-u dus-o la Terapie Intensivă, direct din sala de operații. Așa prevedea protocolul. Am găsit-o legată de mâini și de picioare, crucificată într-un pat imens. Era înfășurată în zeci de cearșafuri. Avea lacrimi la colțurile ochilor, ce-i curgeau spre tâmple. Cum m-a văzut, s-a întins spre mine, dar era legată. Mare lucru nu putea face. Am cerut doctoriței să o dezlege. S-a uitat cu empatie la mine, dar cu neîncredere la ea. Ar fi putut să își facă rău. Dar copila mea curajoasă, i-a explicat cum a putut, cu un limbaj gestul fantastic, că nu face nimic rău. Cu promisiunea sinceră în priviri, și cu gesturile convingătoare, a determinat-o pe doamna doctor în câteva secunde să o elibereze. A ascultat discuția mea cu doctorița fără să spună nimic, cuminte și liniștită. Acum eram cu ea, și știa sigur că eu nu voi pleca nicăieri fără ea. Asta negociam cu Dna doctor. Mi-a permis să stau pe secția ATI aproape 2 ore. Ore în care copilița mea a dat dovadă de cumințenie, de ascultare, de maturitate, doar ca să poată merge să doarmă cu mami, la sânul ei cald și bun, care îi mai dădea și lăpticul pe deasupra. Așa că doamna dr nu a avut cum să o refuze, pentru comportamentul ei exemplar, și amurgul l-am prins îmbrățișate, în pătuțul nostru de spital. Am dormit așa, piele pe piele, toată noaptea!

Vedeți așadar, cum un copil poate fi mai puternic și mai conștient de ceea ce i se întâmplă chiar și decât un adult. Am văzut cu ochii mei cum un copil zvăpăiate și încăpățânat se poate abține de la ghidușiile ei, doar ca să convingă medicii că ea e bine, dar are nevoie de mamă.

Nu mai este nimic de plâns, de purtat de milă, de compătimit!

Acum totul este despre bucuria de a fi, despre recunoștința față de tot ceea ce a fost, pentru că am învățat lecții ce nu cred că sunt cuprinde în vreun tratat despre viață al niciunui mare scriitor al oricărei epoci.

Acum este despre mulțumire și Slavă înălțată lui Dumnezeu, care a fost mereu ocrotitorul nostru. Pentru noi Sfântul Nectarie și Maica Domnului sunt parte din familie, și stau cu noi la masă, de fiecare dată când ne așezăm să mâncăm. În icoane drage stau chipurile lor mult-prețuite, cărora le suntem atât de recunoscători!

Acum bubița este despre prețuire, despre a ne avea unul pe altul,

despre cum putem să ieșim din impasuri ce par fără ieșire, despre cum să întoarcem viața pe dos când pe față se murdărește de emoțiile și gândurile necurate ale altora, despre încredere, bunătate, răbdare, speranță, despre noi căi pe care le-am ales, despre virtuțile despre care am aflat și pe care le-am studiat cu atenție sub îndrumarea ca și când ar fi veșnic aici a părintelui Stăniloae, despre zilele de mers la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, despre Oameni ce au apărut în viața noastră ca îngerii trimiși pe Pământ ca să ne călăuzească pașii, să ne coordoneze pe drumul cel bun, să ne lumineze mintea, să ne binecuvânteze noile începuturi!

Acum totul este bine!

Acum, indiferent de ceea ce vedem cu ochii trupului, ochii minții și ai sufletului zăresc ceva mai adânc, și nu se mai sperie. Orice drum are pietrele lui, popasurile lui, un pârleaz poate prea înalt, sau canale adânci săpate de vremuri mai aprige. Dar în toate, Dumnezeu ne este punte de trecere, și în El ne stă speranța, oricând am fi încercați.

Nu avem credința Dreptului Iov, și nici ascultarea lui Avraam, motiv pentru care Îl rog pe Dumnezeu zi de zi să-mi lase fiica spre a mă bucura de ea, iar ea de viața ce-a primit-o-n dar la naștere. Dar cred cu toată ființa că Dumnezeu mi-a oferit atât de multe șanse în care aș fi putut să o pierd, și am fost salvați ca prin minune, încât să îmi întărească și mai mult credința că ne vrea binele și ne iubește așa, împreună, de moment ce am fi putut pieri oricare dintre noi, sau chiar toți trei.

Vă mulțumesc pentru gândurile atât de frumoase, pentru încurajări, dar scopul meu, motivul pentru care am îndrăznit a vă povesti, este tocmai acela de a susține alte mame, alți pacienți, care trec prin momente asemănătoare, de a-i încuraja, de a le da speranță, de a le deschide orizontul acesta al căutării bunătății nemăsurate a lui Dumnezeu, de a se orienta și a se ruga Sfinților care abia așteaptă să fie chemați spre a fi de ajutor…

Am ca obiectiv sprijinirea emoțională a mamelor care trec prin perioada de acomodare cu copilul lor, sau sprijinirea emoțională a persoanelor încercate de boală, pentru că a fi greu este firesc, a durea este firesc, a cădea este firesc, dar la fel de firesc este și a ne ridica. Iar urcușul este mult mai lin când Îl ții de mână pe Dumnezeu!

Doamne ajută-ne tuturor!

#bulgărașdedragoste

#credințănădejdeșidragoste