Ce vedeți voi?

O codiță împletită!

Ce văd eu?

Un copil ÎNTREG!

Studiasem, aveam pregătire de specialitate, aveam făcută dezvoltarea personală, eram trecută prin experiența „cancer” a multor oameni, a mamei mele, știam ce înseamnă, la ce să mă aștept, care sunt etapele într-o astfel de boală.

Dar m-a găsit nepregătită! Orice școală din lumea asta reprezintă doar un suflu înainte de a deveni mama unui copil ce ajunge pe secția de oncologie pediatrică!

Știam că după analize, în mod firesc urmează diferite scheme sau protocoale de tratament, de obicei după 4 posibilități:

– operație și apoi chimioterapie;

– chmioterapie, urmată de operatie;

– doar chimioterapie;

– doar operație.

În trei dintre cele patru cazuri de posibil tratament, pentru cei mai mulți dintre pacienți (sunt puține afecțiuni oncologice în care tratamentul chimioterapeutic nu provoacă și căderea părului), unul dintre aspectele semnificative ale tratamentului o reprezintă schimbarea de înfățișare, datorată căderii în totalitate a părului.

Sunt cazuri în care boala îi determină pe medici să elimine chiar și organe sau membre, în funcție de organul afectat sau de tipul ne boală pe care o are omul.

Așadar, am ajuns acolo, am făcut analize, am primit diagnostic, am citit pe Google (căci spitalul nu dispune de o bibliotecă unde oamenii să meargă pentru a citi nici măcar Balade românești, darămite o carte de specialitate), m-am speriat de primele 8 cuvinte care urmau imediat după denumirea diagnosticului „rare vascular neoplasm with high morbidity and mortality”, așa că nu am mai citit deloc.

Am trimis mesaj acasă cu numele bolii, ca să mai citească și alții.

Îmi tremura ființa pe sub piele de aveam impresia că cu tremurul meu voi zgudui tot spitalul. Copilul era lângă mine. #bulgărașdedragoste încă nu vorbea. De fapt, spunea doar aaa, rareori „mimi”, deși avea 2 ani și 3 luni. Dar avea motive strașnice pentru care să nu mai vorbească! Cu toate astea limbajul gestual era bine pus la punct, așa că în limbajul nostru, în care ne înțelegeam perfect, precum două maimuțele, m-a întrebat ce se întâmplă.

Pe peretele din salon o aveam pe Maica Domnului într-o icoană. M-am uitat la ea, așa cum o făceam de sute de ori pe zi, și-am rugat-o să îmi dea putere, să mă ajute, să mă lumineze, să îmi dea un zâmbet pentru copilul meu.

M-am întors și am luat-o în brațe pe copila mea care tocmai primise un diagnostic despre care doamna doctor mi-a spus că sunt câțiva copii în lume, și că nu știe încă ce să îmi spună, căci va trebui să se documenteze.

Am zâmbit încrezătoare, bazându-mă inițial pe faptul că Dna dr mi-a spus că este într-un stadiu benign. M-am prins de informația asta cu dinții, și-am ținut strâns de ea, să nu-mi scape.

#bulgărașdedragoste nu vorbea, dar auzea și era curioasă. Știa că fiecare vizită a medicilor reprezintă un nou pas, și că de fiecare dată ea urma să mai facă o analiză, să mai meargă într-o sală, să mai fie adormită cu o mască, să mai între într-un tub mare dintr-o cameră rece ca un congelator, să își mai vadă mama plângând o dată…

De data asta am luat-o în brațe și i-am spus că Maica Domnului ne-a ajutat, mi-a ascultat rugăciunea, și nu este o bubiță chiar atât de rea (asta după ce citisem pe internet că, de fapt, ferească Dumnezeu). Dar eu nu! M-am încrezut în ceea ce îi cerusem lui Dumnezeu, și m-am încrezut în faptul că după numele diagnosticului, doamna doctor a specificat foarte clar, cu intenție evidentă, faptul că este în stadiu benign, dar că trebuie să acționăm repede. Așa că fiecare cuvânt care venea, și care era conform cu rugăciunile mele, era o rază de soare.

Am rămas alături de puiul meu…

Din acea clipă, văzând cât de răscoliți erau medicii, am cedat! Am spus doar că de astăzi o încredințez pe #bulgărașdedragoste lui Dumnezeu și Maicii Domnului, și m-am prin din a cere în rugăciune, ci doar a mulțumi.

În toate zilele cât am stat în spital, m-am rugat rând pe rând, să iasă fiecare analiză bună, să fie orice, dar numai boală oncologică să nu fie. Și-a venit răspunsul, și medicii spuneau că mai bine era un sarcom, căci ăluia știau ce să îi facă, decât boala asta, care este atât de rară, și pe care pot face doar tratamente experimentale.

Oh, nasol. Doar eu eram aceea care se rugase să nu fie cancer, ci orice altceva! Văzând că Dumnezeu răspunde rugăciunilor mele, doar L-am rugat încrezătoare să o ocrotească, să aibă grijă de ea, să facă voia Lui, căci devenisem tot mai conștientă de faptul că Dumnezeu o iubește mai mult decât mine, și o octorește mai bine decât aș putea eu. Și aceasta a fost cea mai bună decizie a vieții mele!

Au urmat sfătuiri, căutări, programări, discuții în Turcia, Anglia, Portugalia, și la institutul nostru. Variantele erau multe, toate diferite. Aveam speranța că voi primi de undeva vestea că se operează și scăpăm, dar n-a fost așa. Toți începeau tratamentul cu Vincristine (chimioterapie). Mai exista o soluție, fără chimioterapie, dar cu un tratament extrem de agresiv. Nici pe ăsta nu-l voiam. Am cerut o pauză. Se apropia sfârșitul anului, iar Crăciunul deja trecuse. Aveam nevoie de puțin timp ca să mă gândesc!

În tot acest timp, dincolo de freamătul pentru boală, dincolo de freamătul pentru sănătate, dincolo de freamătul că echipe întregi de medici de pretutindeni, inclusiv de la Boston, cu care colabora spitalul din Turcia, nu au o singură variantă de tratament, despre care să știe că funcționează, eu mă rugam totuși să nu își piardă părul.

Mă gândeam în fel și chip, cu o negare impresionantă, dacă totuși nu există o altă variantă, cum să fac eu să nu îi pierd niciun fir de păr? Nu puteam accepta ideea de a-i pierde părul. Până la vârsta aia nu îi tăiasem niciun fir de păr din cap, nu tăiasem moț, nu umblasem deloc la cârlionții ei. Iar acum eram amenințată că o să îi piardă. Îmi făceam scenarii cum o să adun cu penseta fiecare fir de prin casă, de pe perne, de oriunde. Sau cum ar fi sa o tund înainte de a începe, ca să păstrez părul. Sau cum ar fi dacă l-aș împleti în codițe mii și mii, și ar cădea ele rând pe rând. Eram de dus la Sapoca!

Am mai avut astfel de confruntări, și în trecut (gând care este valabil și astăzi) îmi spuneam că dacă anumite persoane din viața mea, femei pe care le iubesc, ar trece prin asta, eu m-aș tunde odată cu ele. Și de s-ar întâmpla, asta aș face în continuare. Dar aici nu era vorba de prietenele mele, ci de copilul meu! Mi-aș fi dat eu toate organele, numai să mai pot respira ca să o văd crescând, să rămân surdă, mută, fără mâini și picioare, atât să pot face: să o pot vedea, să îi văd frumusețea chipului, și să o știu sănătoasă. Dar ce păcat că asta era imposibil…

Am discutat cu psihologul meu, cu cea mai renumită terapeut din domeniul Psiho-oncologiei din România. Stăteam cu ea până noaptea la 2 de discuții, și încerca să mă facă să înțeleg că alte păr va crește apoi. Nu! Știam că prima etapă după șoc e refuzul, negarea. La mine nu se sfârșea! Eu nu aveam să renunț la negare. Și în caz că medicii nu știau ce catâr încăpățânat sunt, ei bine – aveau să afle!

Am continuat să ne rugăm. Știam că Maica Domnului și Sfântul Nectarie – căruia începusem să i ne rugăm de curând, după ce ne-a căutat el însuși în diferite forme, ca să aflăm de el, și să ne rugăm cu încredere, căci venise chiar să ne ajute, nu ne vor lăsa și vor avea grijă de copilul meu.

Apoi, o doamnă doctor mi-a dat o variantă de tratament, imediat după Revelion. Cea mai bună variantă, în care eu credeam! Și am început să îi administrez tratamentul, care se găsește și în Sfânta Biblie, dar nu se găsește în spital, și nici în farmacii.

În Zoia de Bobotează am mers la IOB. Dna dr mi-a spus să rămân, că la ora 14 începem tratamentul: urmează 10 săptămâni de Vincristine și apoi vedem dacă mergem în Turcia, dacă voi „ăia să o opereze”. Am refuzat! Am ieșit din spital pe semnătură asumată, spunându-mi-se că încerc să tratez copilul cu apă de ploaie. După 4 zile ne-am dus iarăși, conform programării. Am mai discutat o dată, și i-am cerut doamnei doctor doar o lună! Mi-a îngăduit 28 de zile, în care să testez tratamentul meu, în care să observăm modificările, și în urma căruia să vedem ce urmează să facem. Dar mi-a spus: „ai să vezi că te vei întoarce la mine!”

Am plecat! Plângeam, tremuram, îmi înghețau lacrimile pe obraji, dar în adâncul sufletului era călduț, era o licărire că totul va fi bine, era o încredere de nezdruncinat în „apa mea de ploaie”, era încrederea că Dumnezeu a lăsat „apa de ploaie pe Pământ”. Fugeam de mâncam pământul, cu copilul în brațe, înfofolită într-o geacă pufoasă ca o caisă. Plângeam și zâmbeam cu gura până la urechi, în timp ce o zgâlțâiam de la atâta tremurat. Am avut multe momente în care mi s-a părut că parcă fug din lagărele cele mai rele ale lumii, ca o femeie ce mai are și boli psihiatrice serioase. Dar nu conta ce vedeau alții, ci ce simțeam eu!

Am continuat cu încredere terapia acasă. Făceam totul cu sfințenie, tratament, alimentație, analize de sânge, ecograf ca să vedem dimensiunile. A fost o poveste și ecograful ăsta, trecerea de la traumă la încredere… Cale lungă și inima bună și răbdătoare a unui medic trimis de îngeri din Cer ca să aibă grijă de lume, într-un spital uitat de lume.

Am plecat la Sfântul Nectarie. Era ianuarie. Fii, dar nu ningea. Nu-i bai, a nins în Atena! Am plecat cu 24cm cubi, și ne-am întors cu 12! În mai puțin de 28 de zile! Firește că m-am întors la IOB, așa cum îmi spusese doamna doctor, că mă așteaptă să discutăm. Nu îi venea să creadă. Se uita la mine, și puteam să îi simt uimirea și bucuria. Erau aproape tangibile. M-a lăsat să îi dau în continuare „apă de ploaie”. Încă îi mai dau, la fel ca în prima zi! Încă mai scade, puțin câte puțin. Dar e de bine!

Așa am scăpat de amenințare. Așa am păstrat frumusețe de păr, seninătate de zâmbet! Ce era să-i spun doamnei doctor? După ce că „apa de ploaie”, să-i mai zic și Sfântul Nectarie? Chiar ar fi crezut că sunt o țață de la țară, care fac cine știe ce giumbușlucuri, în loc să tratez copilul alopat, științific. L-am tratat cu semne de la Dumnezeu, cu zile cu soare, cu zile cu încredere, cu zile de stăruință, cu ore îndelungate de rugăciune, cu credință, cu picăi, cu spovedanii, cu speranță, cu zâmbete din nou.

Sfânta Împărtășanie este și ea tratamentul săptămânal al copilului, și așa, sănătatea n-a plecat nicăieri , ca să trebuiască să o căpătăm.

Ea este doar un copil perfect sănătos, cu o bubiță mică ce a venit ca să ne amintească cât de Mare este Dumnezeu, cât de aproape sunt Sfinții de noi, cât de bună este Maica Domnului, și câtă încredere ar trebui să avem în ei!

Am suferit, am plâns, și mi-am dorit să avem acest perișor pentru totdeauna. Să crească, să-l tăiem la nevoie, căci Rapunzel avea un turn, dar noi n-avem, și să ne bucurăm de strălucirea unui păr sănătos, care evidențiază un corp sănătos care să îl hrănească și să-l crească.

Am avut coșmaruri, vise urâte în care des doctor îi făcea tratament pe furiș, și apoi mă informa de acest fapt. în toate, marea mea tulburare era părul.

Nu-s perfectă!

Eu m-aș tunde și mâine pentru orice prietenă dragă!

Dar am rugat-o pe Măicuța ca fata mea să poarte păr. Și mi-a dat Draga și sănătate, și mai multe decât am cerut eu!

Mulțumesc, Maică bună a tuturor!

Mulțumesc, Doamne, că nu te-ai supărat pe mine!

Mulțumesc, Sfinte Nectarie, că m-ai căutat să-mi vindeci fata!

Mulțumesc tuturor doctorilor care aur făcut tot ce le-a stat în putință, după cunoașterea lor, ca să îmi fie puiul bine!

Mulțumesc tuturor celor care s-au rugat și care încă se roagă alături de noi!

#maipresusdeboală

#SfantulNectarie

#MaicaDomnului

#credințănădejdeșidragoste