Prin forma sa de manifestare, iubirea poate fi văzută și înțeleasă ca fiind un mod de a trăi. De la zămislirea în pântec a pruncilor, aceștia au nevoie de dragostea mamei, care continuă să vină și să se amplifice și după naștere, până la maturitate, în toate etapele de dezvoltare a copilului. Odată devenit adult, omul caută iubirea în cadrul cuplului, formând o nouă familie, în cadrul căreia devine părinte la rândul său și oferă propriilor copii iubirea părintească, pe care fiecare om a primit-o la începutul vieții sale. Iar ciclul se repetă, cu fiecare generație în parte.

Așadar, iubirea este sentimentul puternic de afecțiune, atracție și unire a doi parteneri care formează un cuplu, dar este și grija, dedicarea și atenția părinților față de copii, precum și încrederea, adorația și devotamentul copilului față de părinți.

În cadrul relației de cuplu, adolescenții experimentează o formă imatură a iubirii, care presupune o intensitate mare a pasiunii, un amestec de așteptări și dependențe față de partener, o atenție înclinată mai mult spre satisfacerea propriilor nevoi, și nicidecum intenția de a satisface nevoile cuplului sau pe cele ale partenerului. Odată cu înaintarea în vârstă, apare dorința tot mai mare de stabilitate, și nevoia oamenilor de a-și găsi un partener unic, pentru o perioadă îndelungată de timp, pe care să îl cunoască foarte bine, și alături de care să își poată întemeia o familie și cu care să poată concepe și crește copii. În acest stadiu, iubirea devine matură, scad dorințele de afirmare ale eului, și cresc dorințele de dezvoltare alături de partener. Alături de iubire se așează sentimente noi, printre care respectul, încrederea, admirația, valorizarea, acceptarea, un grad mai mare de toleranță față de partener, și dispare tendința de control sau manipulare, oferind astfel libertate celuilalt, și crescând în plan individual fiecare dintre cei doi parteneri, ca membri ai unui sistem familial stabil, dezvoltându-și autonomia, și totuși rămânând implicate emoțional în relația de cuplu.

Tranziția de la iubirea imatură la iubirea matură necesită o dezvoltare personală a fiecăruia dintre parteneri, iar trecerea de la cuplul erotic la cel conjugal se transformă în principala motivație a acestora. De-a lungul acestui proces de maturizare, iubirea cunoaște opt forme de manifestare, cu etimologie în limba greacă veche, astfel:
– Φιλία [philía] – face referire la iubirea prietenească, la afecțiune, fiind iubirea naturală, spontană, caracterizată de o legătură puternică, liniștită, platonică, loială, și de bucuria de a fi și a face lucruri împreună cu celălalt. Filia reprezintă iubirea virtuoasă, valorizată în mod egal între toți membrii, așa cum a fost termenul conceptualizat de către Aristotel. Sfânta Scriptură preia acest termen și îi dă conotație religioasă, spirituală, duhovnicească, semnificând iubirea creștină, curată, neîntinată, bazată pe dragostea pe care însuși Iisus Hristos o avea față de oameni. Grigore Teologul, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Botezătorul, vorbesc despre filia ca fiind dragostea dăruită cu tot sufletul unor oameni aleși de fiecare în parte, care să fie aproape sufletului și care să reprezinte prietenia adevărată, dăruirea totală și încrederea nemăsurată.

Sursa foto: art-therapy.center

– Στοργή [storgē] – face referire la sentimentul de atașament, care există în mod natural între părinți și copii. Acest cuvânt este folosit atunci când se face referire la relații în cadrul familiei, fiind cea mai amplă formă de a iubi, fără nicio constrângere, ca rezultat al atașamentului existent între membrii familiei, și capabil să treacă peste orice element discriminator și peste constrângere. Storge reprezintă iubirea familială, necondiționată și nelimitată, ce curge în ambele direcții în relația dintre părinți și copii.

– Έρως [érōs] – face referire la iubirea romantică, pasională. În dicționare și enciclopedii, acest termen este tradus ca pasiune, amor, dorință puternică, ce stă la baza dorinței de întemeiere a cuplului sau căsătoriei, dat fiind că desemnează o trăire mai puternică și mai profundă decât iubirea prietenească, philia. Analizând semnificațiile din scrierile presocratice despre Eros, dar și din dialogurile lui Platon, sunt identificați doi zei cu același nume, și cu semnificații diferite: primul zeu Eros reprezintă iubirea ca element primordial, stăpânind cu înțelepciune mintea, trupul și sufletul oamenilor, iar cel de-al doilea Eros, fiul Afroditei și al lui Zeus, cunoscut în mitologia greacă drept Zeul Iubirii, reprezintă iubirea erotică și chinuitoare. O interpretare mai amplă a acestui termen este aceea că Erosul reprezintă iubirea față de oameni și față de veșnicie, alăturându-se întotdeauna forțelor binelui, ajutând oamenii să urce pe treptele cunoașterii, prin iubirea harică, dumnezeiască, după cum a fost pentru prima dată menționat și adoptat termenul de către Simeon Noul Teolog în opera sa Έρωτες.

– Eπιθυμία [epithymía] – face referire la dorința fizică puternică, la atracția sexuală exprimată reciproc de cei doi parteneri de cuplu, spre satisfacție sexuală, care devine un indicator al stabilității și sănătății cuplului.

– Aγάπη [agápē] – face referire la iubirea rațională, care ține de caracteristicile celui iubit. Agapi este forma de iubire care alege și se manifestă ca un act de voință, desemnând sacrificiul în favoarea partenerului, și bazându-se pe alte sentimente precum stima, aprecierea, valorizarea celuilalt. Adeseori termenul este folosit pentru a desemna iubirea universală, în sens general. De asemenea, agapi este termenul folosit în Biblie, pentru a dovedi iubirea lui Dumnezeu față de om, oferind unicul Său Fiu lumii spre mântuire. În dialogul dintre Iisus și Petru (Ioan 21, 15-17) se regăsește acest termen, spre a dovedi că Petru își slăbise prietenia, aici spus filia, pentru Iisus Hristos.

–  Φιλαυτία [philautía] – face referire la iubirea excesivă față se sine, la egoism și egocentrism. Această formă de iubire egoistă nu ține seama de ceilalți și nici de nevoile lor. Conceptul de egoism, înțeles prin filaftia este considerat denaturat în contextul distorsiunii totale, care identifică interesul propriu cu egoismul și lăcomia. Dacă, totuși, lucrurile sunt inversate și iubirea de sine se manifestă în termeni de virtute, precum agapi, ca o căutare constantă a frumosului și a dreptății, atunci interpretarea se schimbă, după cum însuși Aristotel spunea: “dacă oricine nu vrea continuu decât a crește, acesta mai mult decât oricare altcineva, lucrarea dreptății sau a înțelepciunii, sau lucrarea oricărei alte virtuți, și în general încearcă să se asigure de frumusețea morală a sinelui său, despre acesta nimeni nu va spune că este egoist (filaftos), și nici nu va fi cercetat” (Λυπουρλής, pp. 28-32).

–  Ξενία [xeníā] – face referire la conceptul de ospitalitate, de prietenie ritualizată, ca o relație de prietenie instituționalizată, și înrădăcinată în generozitate, reciprocitate și dăruire. În trecut, acest termen era folosit pentru a desemna ospitalitatea și grija oferită persoanelor străine, din considerații morale, principii de bază în cultura elenă.

–  Μανία [maníā] – face referire la o tulburare de dispoziție extrem de gravă, caracterizată prin iritabilitate, tensiune, gânduri perturbatoare. Asociată cu tulburarea bipolară sau cu depresia clinică, este de multe ori considerată ca fiind o formă extremă de manifestare a iubirii, de către cel ce devine maniac, fiind o formă obsesivă, dăunătoare, tulburătoare și traumatizantă de manifestare, ce nu este înrudită cu iubirea reală.

Daca esti interesat sa citesti si despre alte forme de clasificare a iubirii, iti ofer alte doua articole:

1. Taxonomia lui Robert Sternberg
2. Elementele necesare unei iubiri mature (Erich Fromm)