Empatia este un instrument pentru înțelegerea lumii interioare, a psihicului și sufletului persoanelor traumatizate, este un mijloc de intrare în zonele vătămate ale ego-ului și ale spiritului persoanelor care suferă, precum și în abisul inconștientului care este depășit de experiențele traumatice. Rezonanța empatică de cel mai înalt calibru are potențialul de a debloca camere închise în care ego-ul a pecetluit experiențe prea înspăimântătoare. Heinz Kohut (1982) consideră că o interpretare psihoterapeutică bună merge „de la o formă inferioară la o formă mai mare de empatie” (p. 395). Implicit în această evaluare a activității clinice este ideea că „formele superioare” de empatie sunt mai eficiente în tratament în ceea ce privește înțelegerea și interpretarea materialului de la client.

Empatia este clasificată în mod tipic ca emoție socială, reflectând o orientare motivațională spre acțiunea pentru bunăstarea persoanelor aflate în suferință (Miller și Eisenberg, 1988). Autorii au distins două forme de empatie: preocuparea empatică și distresul personal. Preocuparea empatică poate fi considerată o emoție orientată spre abordare, motivând ancheta și ajutorul. Distresul personal, cu toate acestea, implică frică sau anxietate și eliminarea disconfortului. Grija pentru suferința altora este considerată o etapă a dezvoltării prosociale. Preocuparea empatică favorizează relațiile de îngrijire și un sentiment de conștiință sau moralitate (Hoffman, 1982).

Riscul ca preocuparea empatică să contribuie la vulnerabilitatea psihopatologică apare atunci când un copil se simte empatie pentru ceilalți până la excluderea de a avea grijă de propriile sale nevoi. Se consideră că un astfel de model creează risc pentru dezvoltarea tulburărilor de internalizare, inclusiv depresie și anxietate. În mod alternativ, dacă copiii prezintă o experiență cronică a empatiei atunci când văd pe ceilalți în suferință, pot fi expuși riscului de tulburare de conduită în copilărie sau în adolescență, și ar putea avea un risc ridicat pentru tulburarea de personalitate antisocială ulterioară, la vârsta adultă (Miller și Eisenberg, 1988) .

Se consideră că incapacitatea de reglare a empatiei este un factor de risc pentru tulburarea de conduită și tulburarea personalității antisociale. Principala caracteristică a tulburării de personalitate antisociale, de exemplu, este „o ignorare persistentă și încălcarea drepturilor altora”. Aceasta include furtul, minciuna sau violența. Preocuparea empatică sărăcită poate fi un factor care permite astfel de fapte calitative, care ignoră durerea și suferința altora. Deocamdată nu se știe dacă indivizii sunt născuți fără capacitate de a experimenta empatie sau dacă mediile timpurii abuzive sau neglijabile intervin în dezvoltarea normală a preocupărilor empatice (Hankin și Abela, 2005).

Nivelurile scăzute de răspunsuri empatice raportate și observate au fost corelate cu agresivitatea și ratele mai mari de probleme de izolare externă la copii, în special în copilăria mijlocie și în adolescență.

În timp ce nivelurile scăzute de preocupare empatică pentru alte persoane aflate în suferință sunt asociate cu probleme de conduită, nivelurile ridicate de preocupare empatică pot crea vulnerabilitate psihopatologică, în special pentru tulburările de internalizare. Copiii excesiv de empatici, mai ales dacă au și o vină semnificativă, pot pune nevoile altora deasupra lor. Un sentiment exagerat de responsabilitate pentru ceilalți poate interfera cu dezvoltarea unui simț de sine prea dezvoltat și autonomie, care în timp poate evolua spre stimă de sine scăzută și depresie.

Legătura teoretică dintre preocuparea empatică excesivă și tulburările de internalizare a început să fie testată empiric. Majoritatea cercetărilor se concentrează pe empatie înaltă, facilitând dezvoltarea pozitivă. Cu toate acestea, costul potențial de a fi „excesiv” de prosocial are un anumit sprijin empiric. Hay and Pawlby (2003) au descoperit că îngrijorarea extremă pentru ceilalți – un simptom caracteristic al tulburării de anxietate generalizată – a fost corelată cu un comportament prosocial. Natura dificultăților în problemele empatice și modul în care acestea contribuie la dezvoltarea psihopatologiei este un subiect interesant care necesită mai multe cercetări axate pe analiza detaliată a componentelor emoționale înainte de debutul tulburării formale.

Sursa foto: Pinterest / Mind Help

Anxietatea este cea mai des întâlnită afecțiune psihiatrică, ce afectează un procent de 15-20 la sută din pacienți, și care se caracterizează prin teamă, neliniște și închipuiri prevestitoare de stări de disconfort.

Sentimentele anxioase ar putea indica o afecțiune psihiatrică sau reacția la o amenințare adevărată, cum ar fi o boală în fază terminală sau sărăcie. Un studiu Stanford a legat chiar anxietatea cu iritațiile digestive la începutul vieții. Când anxietatea interferează cu viața noastră de zi cu zi, ea ar putea fi clasificată ca o tulburare.

În timp ce puține studii analizează relația dintre anxietate și empatie, mulți oameni cred că anxietatea poate fi legată de hiperempatie. Un grup de cercetători și terapeuți consideră că multe persoane anxioase sunt de fapt persoane extrem de sensibile care cuprind aproximativ 15-20% din populația noastră. Persoanele extrem de sensibile au un sistem nervos sensibil, și sunt determinate să își asume ceea ce se întâmplă în jurul lor. Deoarece absorb, reflectă și adesea se bazează pe aceste informații primite, este probabil să devină copleșite și, prin urmare, anxioase. Mulți dintre clienții au raportat că sunt neliniștiți încă din copilărie. Unii sunt empatici din punct de vedere emoțional sau mental, dar mulți sunt, de asemenea, capabili să preia asupra lor ceea ce se întâmplă în natură, catastrofele naturale și probleme legate de integritatea și valorile altora (Aron, 2019).

Stresul de lungă durată este foarte provocator pentru sănătatea mintală a omului și capacitatea sa de empatie. De exemplu, cercetările arată că stresul prelungit la copiii mici poate încetini sau chiar opri dezvoltarea creierului și creșterea fizică, precum și funcțiile empatice. Unul dintre motivele efectului perturbator al stresului asupra empatiei este că organismele umane răspund la stres prin eliberarea cortizolului din suprarenale, care, dacă se întâmplă pe o perioadă lungă de timp, provoacă daune pe termen lung creierului și sistemului imunitar. La un copil, stresul repetat în mediu formează conexiuni ale creierului care îl determină să reacționeze puternic la amenințările percepute.

Chiar și atunci când stresorii sunt îndepărtați, creierul continuă să acționeze ca și cum amenințările ar fi prezente, iar organismul, practic rămâne blocat trimițând semnale de alarmă părților primitive ale creierului. Tulpina creierului devine în special dezvoltată, rezultând o activitate intensă a sistemului de răsplată, iar zonele responsabile de controlul emoțional și de luarea eficientă a deciziilor sunt reduse. Rezultatul include anxietatea, controlul impulsurilor slabe și blocarea empatiei.