Ce știm despre atașamentul securizant, și cum putem să îl ajutăm pe copilul nostru să aibă un astfel de atașament?
Înainte de a deveni mamă am fost nevoita sa citesc niște maculatură în legătură cu creșterea și educarea copilului. Pentru facultate, că e bine la ore. Cu cât citești mai mult, cu atât ești mai activ la seminarii și ai ce vorbi cu profesorii, ca să nu se plictisească și ei. Plus că se pune la notă interacțiunea din timpul seminarului.
No, am citit cu drag. Dar eram convinsă că a știi despre o serie de subiecte, nu este totuna cu a trăi pe bune experiența!
Radem, glumim, dar de la carte la practică este o cale mai lungă decât consideram eu.
Sunt mama unui #bulgărașdedragoste plin de energie, care a făcut aproape totul pe dos față de ce scria la carte.
Eu vin dintr-o familie unde se urla și când toate erau bune.
Și atunci când am devenit mamă, am ajuns în punctul în care a trebuit cu adevărat să învăț și să practic ceea ce învățam.
Am trecut de la țipete de 10 ori pe zi la țipete de 5 ori pe zi. Și acum mai țip, uneori, rareori.
Ori de câte ori am țipat la copilul meu, imediat apoi i-am explicat că deși ea a greșit puțin cu fapta ei mititică, eu sunt cea care este vinovată că tipă, și nu este bine ce fac. Îmi cer iertare și îi spun că felul în care reacționez eu este din cauză că sunt obosită, supărată, stresata de multe treburi pe care știe și vede ca le fac, ori tristă din alte pricini.
Copilul pare să fi înțeles!
Mereu ne îmbrățișăm, îi cer copilului iertare ca de la Dumnezeu, și Îi cer și Lui.
Mi-a luat ceva vreme să devin așa!
Acum copilul are 4 ani, și doar de vreun an sunt calmă, și mai mereu atentă la reacția mea, pe care o pot controla! Deci am exersat vreo 2 ani (în primul an de viață nu am avut motive să țip la ea).
A înțeles copilul care e treaba cu siguranța, sau i-am creat un atașament dezorganizat?
Păi am avut chiar răspunsul ei, clar, sincer și neașteptat zilele trecute!
Am mers la mamaia mea, la cea mai bătrână bunică a copilei mele. Am avut cu ea o discuție despre copii și mame, despre leoaica din mine, mă rog. Nu contează asta. Am ajuns în punctul în care i-am spus că puiul meu știe că mami o iubește, și tot mami îi face și mustrare ca să o educe, când e cazul. Și mă apuc și o întreb pe fi-mea:
– Iubita, cine te ceartă pe tine cel mai mult?
-Mami! A răspuns ea sinceră, și fără jenă, fără a fi stânjenita că îmi spune în față că sunt cea mai aprigă dintre toți.
-Dar cine te iubește cel mai mult?
– Tot mami! A răspuns ea la fel de sigură!
La care o aud pe mamaie:
– Păi cum, făi? Mă-ta te ceartă și tot ea te iubește?
Mamaie credea că o să spună că cel mai mult o iubește Bibi sau tati, căci ei nu o ceartă.
– Mamaie, să știi că mami mă iubește și când este supărată pe mine. Ea mă iubește tot timpul!
Am plâns toate trei, astea mari: eu, mama și mamaie.
Așadar, copilul asigurat de dragoste permanentă, asigurat de faptul că părinții au și ei problemele lor și că viața nu e perfectă și nici ușoară, dar că reacțiile sunt doar niște ieșiri de moment, când uităm să ne controlam emoțiile, a ajutat în relația noastră să construim un atașament securizant.
Tot acest atașament ne este acum de folos și în mersul la grădiniță! O să vă povestesc în curând și despre prima săptămână de grădiniță și despre discuțiile savuroase pe care le-am avut cu ea în fiecare după-amiază…
Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *
Comentariu *
Nume *
Email *
Site web
Salvează-mi numele, emailul și site-ul web în acest navigator pentru data viitoare când o să comentez.
Publică comentariul
Folosim cookie-uri pentru a ne asigura că vă oferim cea mai bună experiență pe site-ul nostru de psihologie. Prin continuarea navigării, sunteți de acord cu utilizarea lor.
