Psihosexologia reprezintă un domeniu paradoxal, fiind complicat în esență, deși simplu în aparență. Este o ramură a psihologiei diferențială a sexelor, care poate aduce lămuriri în legătură cu multe dintre comportamentele omului de succes sau de eșec, în împrejurări specifice ale întâlnirii sexelor pentru întemeierea unității.

Obiectivul psihosexologiei este acela de a face posibilă cunoașterea particularităților comportamentale ale celor două sexe, în vederea stabilirii, funcționării și dezvoltării relațiilor interpersonale, interactive și de cunoaștere reciprocă. Domeniul psihosexologiei urmărește să evalueze și să explice din punct de vedere psihosociologic, experiențele de comunicare, evoluție și existență ale indivizilor în cadrul modelului de viață duală (corp erotic și corp marital), în cadrul familiei și al alternativelor acesteia.

Psihosexologia este acea ramură a psihologiei care diagnostichează și elaborează protocoale de terapie ale stărilor disfuncționale ale cuplurilor, din perspectiva analizei psihologice a intimității. Nucleul acestei problematici a fost întemeiat pe baza câtorva premise teoretice fundamentate de autori precum S. Freud, C.G. Jung sau J. Evola, și care au fost susținute și argumentate științific ulterior și de autori precum J.C. Coleman, F. Macnab sau I. Mitrofan (1989, 1991, 1994). Autori aparținând mai multor culturi și religii, printre care Osho (pe numele său real Bhagwan Shree Rajneesh, filozof, guru și învățător spiritual indian), Yami Lopamudra (India), Mantak Chia (maestru taoist thailandez de origine chineză), dar și C.G.Jung sau Mircea Eliade, au dovedit în numeroase rânduri faptul că indiferent de diferențele transculturale sau de dimensiunile sacră sau transpersonală ale cuplului erotic, acesta se regăsește în întreaga istorie culturală și spirituală a omenirii, dând sens și reprezentând o cale de împlinire a ființei umane, de potențare a divinului din sine, de autodepășire și ascensiune pe un plan mai înalt, și de experimentare prin iubire a unificării omului cu Divinitatea. (Mitrofan și Ciupercă, 2002, pp. 12-13).

Sursa foto: Pinterest / Paulette

Din punct de vedere psihologic, relațiile erotico-sexuală și cognitiv-spirituală dintre sexe este centrul subiectiv al maturizării personalității umane, prin care fiecare principiu arhetipal se desăvârșește prin și spre împlinirea celuilalt, ceea ce îngăduiește trecerea de la profan la sacru, în vederea apropierii de Dumnezeu și a desăvârșirii comuniunii omului cu Acesta. De aici plecând, premisele pe care se bazează relația de cuplu sunt următoarele:

1. Iubirea este cea care dă sensul fundamental al întâlnirii dintre sexe, iar cunoașterea șicreația care are loc între cele două personalități reprezintă calea devenirii fiecăreia dintre ele, și poate fi separată de sexualitate doar în contextul alterării, regresiei sau a eșuării în patologic a individului.
2. Identitatea psihosexuală este asimilată prin experiența iubirii parental-filiale, dar se dezvoltă doar prin cea a iubirii conjugale și erotice. Deși marchează traiectoria socială care va fi urmată, apartenența la unul dintre sexe nu garantează formarea identității psihologice de sex, și nici satisfacția resimțită în exercitarea rolului propriu-zis al sexului respectiv. În măsura în care modelele comportamentale de sex-rol sunt diferite de structurile arhetipale, echilibrul și armonia interpersonală dintre doi indivizi ce alcătuiesc un cuplu poate fi compromisă.
3. Prin iubire, cunoaștere și comunicare, cuplul erotic devine un sistem care se compensează și completează reciproc, prin complementaritate, fuzionând și dezvoltându-se spre ființe mature, autonome și libere.
4. Iubirea trăită și dezvoltată, atât de către copil în cadrul familiei, cât și de către adult în cadrul conjugal-erotic, reprezintă șansa individului de a se maturiza, de a dobândi libertatea și demnitatea interioară și de a ajunge la autoîmplinire, prin dăruire de sine și sacrificiu.
5. Experiența de a comunica prin iubire ajută la dezvoltarea conștientizării sinelui și pe a celuilalt, lărgind sfera cunoașterii către planul supra-cunoașterii și al supra-conștientului.
6. Fiecare individ devine cauză și efect reciproc față de partenerul de cuplu, dar și față de toți ceilalți membri ai familiei, astfel că subiectivitatea fiecărei familii poate conduce la împlinire, armonie și realizare de sine, sau poate schiloda individul prin mutilare sufletească, dizarmonie sau pierderea de sine.
7. Comunicarea din cadrul familiei reflectă și se supune legilor creației, iar nerespectarea principiilor armoniei funcționale, dizarmonia familială și îndepărtarea de sensul originar de către membrii familiei poate conduce la psihopatologie, sociopatologie și poate avea efecte chiar asupra condiției somatice.