Quasi-Egocentric empathic distress marchează începutul celui de-al doilea an de viață al copilului. De acum copilul începe să exploreze victima prin contact vizual, observându-l atent și curios, și prin contact fizic, atingându-l sau mângâindu-l pe cel aflat în suferință. Acest comportament îi oferă observatorului posibilitatea de a interveni pozitiv, sărutând, îmbrățișând, sau acordând ajutor celui aflat în suferință (Radke-Yarrow și Zahn-Waxler, 1984). Prin urmare, copilul își poate da seama că celălalt are dureri sau disconfort, iar acțiunile sale sunt clar concepute pentru a veni în sprijinul celui aflat în suferință. Aceste gesturi dovedesc că deși copiii sunt încă limitați în mare parte, fiind în perioada preverbală, sunt totuși mai bine ancorați în realitatea care îi înconjoară, reușind să se dividă de ea.

Sursa foto: Pinterest/ Resimlerin Dili

O altă limitare cognitivă importantă este dată de faptul că deși copiii au stări interioare proprii, nu știu că ele pot diferi de stările interioare ale celorlalți, și nu știu că nevoile celorlalți sunt diferite. Astfel se traduce faptul că atunci când un copil suferă sau are nevoie de ajutor, copilul care empatizează cu el tinde să îi ofere ceea ce lui i-ar face bine, cum ar fi o jucărie dragă, un biberon, sau chiar să îl ducă de mână până la mama copilului empatic, în loc să îl ducă la mama copilului aflat în suferință.

Aflat în această etapă, copilul nu mai confundă suferința celorlalți cu propria suferință, el devine capabil să acorde într-o formă rudimentară ajutor celor afectați, dar acțiunile sale sunt centrate pe propria cale de înlăturare a suferinței, neavând capacitatea de a înțelege că stările interioare ale celorlalți sunt diferite de ale lui. Cu toate acestea, faptele copiilor de ajutorare reprezintă un important pas în procesul de dezvoltare morala și prosocială.