Veridical empathy for another’s distress debutează spre sfârșitul celui de-al doilea an de viață al copilului, atunci când acesta este conștient de sine, când se descoperă și se recunoaște în oglindă (Lewis și Brooks-Gunn, 1979). Sinele descoperit în oglindă semnifică pentru copil pragul de diviziune obiectivă a corpului, ca obiect ce înfăptuiește acțiunile subiective kinestezice. După al doilea an, copilul începe să înțeleagă că stările interioare proprii pot diferii de stările interioare ale celorlalți, ceea ce duce la posibilitatea de a empatiza mai bine cu nevoile altora și de a ieși din zona egocentrică, de satisfacere a propriilor nevoi.

Trecerea de la empatie cvasi-egocentrică la empatie autentică este declanșată de feedback-ul corectiv pe care copilul îl primește atunci când îi oferă unui alt copil, aflat în suferință, sprijinul de care el însuși avea nevoie, dar copilul suferind nu iese din starea sa. Atunci, cel care a empatizat este solicitat să învețe din greșeala sa egocentrică, și să îi ofere celui care suferă ajutorul de care are cu adevărat nevoie, și în urma căruia va primi un feedback pozitiv.

Sursa foto: Pinterest / Bored Panda

În stadiul empatiei autentice, copiii nu numai că pot empatiza cu exactitate suferința altuia, dar pot de asemenea, să-și asume perspectiva celuilalt, să reflecte asupra celorlalte nevoi particulare din situație și să-și ghideze mai eficient actele utile. Empatia autentică, spre deosebire de etapele precedente, care sunt de scurtă durată, are cele mai multe dintre caracteristicile de bază ale empatiei mature și continuă să se dezvolte toată viața. Cu o mai bună înțelegere a cauzelor, consecințelor și corelate cu diferite emoții, copiii pot empatiza nu doar cu sentimente simple de suferință, ci și cu cele din ce în ce mai subtile și complexe.

De-a lungul următoarelor stadii de dezvoltare a copilului, acesta poate empatiza astfel:

• preșcolarii pot empatiza cu celălalt când acesta se simte dezamăgit de propria saperformanță;
•  școlarii pot empatiza cu sentimentele de ambivalență ale altuia cu privire la ceva;
• adolescenții, cu teama altuia de a-și pierde demnitatea dacă cineva acceptă ajutor;
•  suferința empatică a adulților poate fi uneori mai intensă decât durerea reală a victimei;
• terapeuții pot întârzia să exprime durerea empatică, astfel încât un pacient să poată exprima sentimentul negativ față de cel față de care simte ranchiună.

Între copilărie și adolescență, copiii încep să-și dea seama că sinele lor interior are o componentă reflectantă, un „eu” care gândește, simte, planifică, își amintește și că toți ceilalți au un astfel de sine interior; răspunsurile lor empatice încep de asemenea să fie influențate de cunoașterea faptului că oamenii își pot controla expresia emoțională, că emoțiile afișate nu sunt întotdeauna cele simțite cu adevărat în interior, și că emoțiile resimțite nu sunt mereu evidențiate. Empatia capătă, de asemenea, o componentă metacognitivă, astfel încât copiii devin conștienți de empatizare. Și, în sfârșit, empatia lor este afectată de faptul că știu că ceilalți au o viață și o identitate care le poate contrazice comportamentul în situația imediată.