Într-o lume a aparențelor și a perfecțiunii, a așteptărilor nerealiste și exagerate, a sarcinilor multiple și a îndeplinirii lor la timp, a femeilor independente dar și gospodine, a mamelor educate să își aline copiii așa cum nicio altă generație înainte de noi nu a mai făcut-o, este greu să îmi mai permit uneori să fiu vulnerabilă. Dar și când o fac…

Da, obosesc! Da, mă simt epuizată! Da, greșesc! Da, ridic tonul! Da, îmi pierd răbdarea și cumpătul! Da, plâng și îmi pare rău și îmi cer iertare și nu mă pot ierta eu însămi chiar dacă toți ceilalți m-au iertat deja! Da, uneori sunt atât de defectă! Și doare, și mă doare, și știu că face parte din creșterea mea, din devenirea mea, și ceva mai târziu mă bucur pentru durere și mulțumesc Cerului pentru ea!

Dar mai presus de toate acestea, cât de bine și de confortabil se simte siguranța, iubirea deplină, iubirea care nu obosește, care rabdă, care așteaptă să-mi treacă!

Sursa foto: Pinterest/ Arisa Photography

Într-o lume în care nimic nu ne este garantat și în care poate fi periculos pentru o femeie să fie dependentă de bărbatul de lângă ea, eu mă simt în siguranță și bine să plâng pe acel umăr despre care știu că va fi mereu acolo cât timp inima îi va bătea în piept. Cel mai frumos sentiment care mă ține aproape de el este faptul că ne supărăm pe rând și ne alinăm când avem nevoie mai mare. În zile în care cad, în care mă uit în oglindă și îmi plâng singură de milă, în zile în care ciorba nu iese bună și copilul nu mă ascultă și la serviciu am dat-o în bară, este atât de bine să mă întorc în acel colț de cameră, într-un con de umbră, și să stau cu capul plecat, ca un copil sărman, vinovat, posomorât, cu sufletul pustiit și cu cămașa inimii zdrențuită, așteptându-mi îmbrățișarea care nu întârzie să vină.

În lumea asta care mă vrea perfectă, care mă consideră bună și care nu îmi oferă nicio garanție, nicio siguranță, singura mea garanție și singurul loc sigur îl găsesc între două brațe care știu că îmi vor lua apărare și îmi vor ocroti sufletul până ce se va însenina în el. Timpul, răbdarea, înțelegerea, tăcerea aceea pașnică, ce nu pune presiune, ce nu așteaptă explicații, ce nu vrea justificări, calmul și bătăile inimii care vestesc că după furtuna din mine va răsări soarele dintre noi, toate acestea sunt acele semne de care sunt dependentă și care îmi permit să mă simt în siguranță.

Credința și dorința cu care ne-am jurat iubire la bine și la greu, Dumnezeul ce stă între noi, lângă noi, împreună cu noi și înlăuntrul nostru, pâlpâirea de Viață care este mereu Vie în noi și ne asigură că orice furtună, orice strigăt de durere, orice disperare, orice deznădejde, orice primejdie va trece, dar noi să rămânem în cuibul nostru sfânt, sunt pietre sacre de temelie pe care ne-am construit viața de familie.

Și da, într-o lume a femeilor independente și puternice, mărturisesc că sunt o femeie vulnerabilă și plângăcioasă, care se simte atât de bine și în siguranță când depinde de sprijinul soțului! Mărturisesc că îmi place să fiu mică lângă el, să mă bazez pe el, să știu că îmi este stâlp, că-mi este bărbat de care mi-e frică! Da, mi-e frică să nu-l pierd, să nu-i pierd iubirea, să nu-l supăr, să nu-l dezamăgesc! Dar este acel om în care am toată încrederea că îmi va lua apărarea în fața întregii lumi, și mai ales în fața mea, căci propria persoană este cea care mă critică cel mai tare de cele mai multe ori!

Iubesc să fiu o femeie dependentă de sprijinul soțului, o femeie care se lasă iubită, care se lasă protejată, care se lasă a fi a lui cu totul, căci uneori a fi femeie este atât de greu!

Iubesc să fiu a lui. Îmi place și mă simt în siguranță într-o lume a incertitudinilor.

Am încredere în privirea lui, în cuvintele lui, în îmbrățișarea lui, în promisiunile bătăilor inimii lui.

N-am nevoie să fiu independentă.

Depind de el și de Dumnezeu, depind de sănătatea și fericirea copilului meu, depind de tot ce este în jurul meu, și tot ce mă înconjoară depinde de mine, depinde de sinceritatea mea, depinde de curăția sufletului meu, de felul în care eu văd cerul și privesc stelele!

Sunt într-o relație de dependență absolută față de tot ce iubesc și mă iubește, de la Dumnezeu la copil și soț, și de la ei la mama mea, iar de la ea la frunza care se desprinde din copac în lunile de toamnă și hrănește pământul prin jertfa ei.

Depind de iubire, depind de Dumnezeu, depind de tot ce El mi-a dat…