Am avut aseară, târziu, o discuție telefonică, pentru prima dată, cu o doamnă pe care nu o cunosc. Pacientă cu afecțiune oncologică de 10 ani, care m-a găsit pe rețelele de socializare.

Mi-a povestit câte ceva despre boala dumneaei, despre curele de chimioterapie pe care le-a făcut continuu timp de 10 ani, și despre faptul că acum se află într-o perioadă de pauză, căci ii este afectat ficatul de toxicitatea chimioterapiei. 

Sursa foto: Pinterest / illustrationdaily.com

Am fost curioasă să aflu cum gestionează medicul oncolog această perioadă, cu ce a înlocuit tratamentul chimio-terapeutic, ce perspective noi i-a dat femeii, ce prevede doctorul că se va întâmpla cu tumora cât timp pacienta întrerupe tratamentul. Răspunsul doamnei a fost următorul: “Dar ce credeți, că ii pasă ei?”

Am rămas pentru puțin timp pe gânduri, deși am evitat a face o pauză în dialogul dintre noi. Nici nu îmi dau seama ce am încropit, ce am bolborosit, ca să duc conversația mai departe, în timp ce în capul meu se dădea o luptă intre dorința și nevoia mea de a ajuta orice om care îmi iese în cale, și nepăsarea medicului care îngrijește, dacă se poate spune asa, pacienta aceasta încă de acum 8 ani. Am simțit din nou furie și dezgust. Deși sunt psiholog și uneori oamenii nu acceptă ca noi să avem emoții negative, ele există din belșug. Cum as putea să rămân zen, calmă, pacifistă, în fata unui asemenea medic? Ce liniște interioara să am eu, ca psiholog care încearcă să sprijine emoțional un pacient, când știu că pacientul ăla nu primește medicație de niciun fel, îndrumare medicală de niciun fel, ci doar analize la 6 luni? Păi în 6 luni ar putea să nu mai fie, nu? Ori doamna doctor chiar asta așteaptă?

Pacienta aflase despre mine faptul că eu sunt mamă de copil bolnav, și care a făcut altfel de tratament decât cel alopat. Dat fiind faptul că dumneaei se află în pom, și pomul în aer, mi se pare corect și firesc ca ea să caute alternative pentru a-și menține sănătatea. I-am descris în linii mari faptul că eu nu pot recomanda un tratament asemănător cu al fiicei mele, mai ales unui pacient oncologic, pentru că nu este de competența mea, eu fiind doar psiho-oncolog, ci nu medic. Faptul că am studiat apiterapia, că știu cum se utilizează și că îmi tratez copilul exclusiv api-terapeutic, este o altă poveste, căci eu îmi asum ceea ce fac pentru copilul meu, și sunt îndrumată și supravegheată la rândul meu de un medic cu competență în api-terapie; dar nu pot să iau responsabilitatea vindecării sau agravării unei boli pentru un om străin. Totuși, am promis că voi comunica cu doctorul fiicei mele despre cazul dumneaei, și vom căuta o soluție optimă împreună. 

Am discutat despre ce înseamnă boala, despre cum apar forme noi de cancer după un cancer inițial, am aflat cât de puțin informată este pacienta despre starea sa de sănătate, și sunt dezamăgită de faptul că în spitale încă mai există medici plini de nepăsare, care pretind că îngrijesc și vindecă bolnavi. Nu as vrea să generalizez, pentru că eu cunosc personal o mulțime de medici dedicați, implicați, atenți, preocupați, în multe spitale din București. Dar de ce nu se întâmplă la fel și în provincie? De ce medicii din spitalele județene sau orășenești sunt atenți după atenții, de ce nu caută să ajute pacienții cu soluții complementare atunci când dotările sau resursele spitalicești sunt limitate, de ce nu sunt preocupați de vindecarea cu adevărat a pacienților? Din nou, nu generalizez și nu spun că nu există medici cu dăruire și în alte spitale din tară! Spre exemplu, la Spitalul Orășenesc Pucioasa există o mulțime de medici cu care să te legi la rană. Toți cei cu care eu am intrat în contact, de care am avut nevoie, la care am dus mama, copilul, bunica, sunt niște oameni extraordinari, și niște medici iscusiți și preocupați. 

Îmi amintesc acum de Dr. Adina Alberts si de Alex Dima, care au avut mai multe ocazii cu care și ei au afirmat faptul că în România avem încă medici despre care ne întrebăm cum pot dormi noaptea, știind cum tratează pacienții în decursul zilei. 

Sunt oameni care încearcă să schimbe lucrurile la nivel de Parlament, să adauge legi noi în favoarea pacienților, să susțină cum știu și pot ei pacienții. Dar se pare că nu este de ajuns. Se pare că nu s-a găsit nimeni încă, să transforme Omenia în lege, și să o adauge în Constituție!

Dacă se întâmplă să citiți acest articol, și se mai întâmplă să cunoașteți medici pe care să aveți încredere să ii recomandați, vă rog să ii lăsați la comentarii, sau să îmi trimiteți numele lor și spitalul unde pot fi găsiți pe adresa de mail alexandra@vorbeste-mi.ro sau pe. WhatsApp 0721670667. Un număr de telefon al medicilor ar fi chiar minunat. 

Dacă astfel puteți să ajutați un om care caută un medic, eu consider că este un bine făcut. Haideți să facem mult bine!