Am avut câteva zile de liniște. Este adevărat că nu am folosit telefonul absolut deloc. Doar o singură zi din cele 10 am fost nevoita să intru pentru un mesaj important. Altfel, l-am ținut pe lângă mine doar ca să am alarma la 6 dimineața. Pe timpul zilei nu m-a interesat deloc cât este ceasul. Am ținut cont doar de soare.

Apoi am revenit la „viața normală”, la viața în care suntem conectați la internet, la viața în care telefonul blingăne de 789 de ori pe zi… Nu glumesc, în cele 10 zile de absență am adunat vreo 3100 de mesaje necitite doar pe whatsapp . Despre restul nu mai vorbim!

Și-am început din nou cu informații precum: incendii în Grecia, copii bolnavi în România, decesul prematur al Alexandrei, care face înconjurul lumii acum, copil abandonat în spital, terapeute abuzate de „doritori de masaje”, și așa mai departe.

Unde oare este viața adevărată?

Acolo unde am stat 10 zile fără să știu nimic de nimeni, doar de soțul meu și de copilul meu? Nici de mama n-am știut nimic! Sau acolo unde luăm legătura constant și sistematic cu toate nenorocirile lumii înconjurătoare?

Ne provocăm, oare, reciproc, să fim mai duri, mai lipsiți de empatie, mai arțăgosi?

În acest „challenge” de 10 Zile mi-am impus să fiu așa cum eram la 16 ani. Lipsită de telefon, în mijlocul naturii, cu cei mai apropiați oameni, zâmbind de dimineața până seara, bucurându-ma de orice, dar chiar de orice, și nepăsându-mi de nicio neplăcere, chiar dacă am avut câteva peripeții ce ne-au pus în mare dificultate. N-am disperat, nu ne-am enervat, nu ne-am supărat, nu ne-am reproșat nimic, ci am rămas zâmbitori, ne-am rugat chiar Sfântului Gheorghe, și-am primit ajutor nemaipomenit și imediat!

Am văzut și lucruri urâte într-una dintre seri, ce mi-a lăsat un gust amar: un sac negru, mare, de gunoi, aruncat pe banda a doua de mers. Dar acel sac nu spunea ceva despre loc sau despre oamenii de acolo, ci doar despre celălalt gunoi de care sacul s-a desprins.

Am trăit „în pădure” 10 zile.

Liniște. Insecte. Greieri.

Clopotele bisericii.

Zâmbetele oamenilor. Chicotelile copiilor.

Ajutor necondiționat.

Fructe, legume și ouă gratuite, de la sursă. Nimeni nu ceartă pe nimeni că se întinde peste gard și se servește cu ce are nevoie. Proprietarul zâmbește și îndrumă vizitatorul spre fructele mai bine coapte, mai gustoase, mai zemoase.

„Păi cum să-ți dau doar 2 ouă? Dacă îți dau 5 îți strică, te superi?” – m-a întrebat într-o dimineață un sătean binevoitor și darnic.

„Nu mă supăr, nene. Le fierbem și le mâncăm toți 3. Ne săturăm din ele! O să te pomenim, să știi!”.

Da, nenea Nicolae va rămâne pentru noi un om cu suflet mare, care ne va aștepta și la anul, în curtea bisericii, cu ouă proaspete: „două reci, din frigider, de ieri. Și 3 din cuibul găinii. Le simți, sunt încă’ calde!” (pentru criticii literari avem și cacofonii. Pentru suflete senine, avem cuvinte pansament pentru sufletele noastre).

Am descoperit că în absența informațiilor virtuale de tot felul, că în absența cuvintelor care să amplifice durerea, și să o transforme în suferință, există o altă lume.

Am descoperit o lume în care oamenii își zâmbesc, se întâlnesc în curtea bisericii, pregătesc mâncare pentru toți creștinii, discută, își discută necazurile și se încurajează unii pe alții.

Am descoperit oameni simpli și săraci, dar darnici ca untul pământului. Oameni care zâmbesc de bucurie când te văd agățat de gardul lor, te salută și te îndeamnă să mai iei, să iei ce e mai bun. Nu se plâng că rupi copacul, că îi sărăcești de tot, sau că le rupi gardul (la noi mai vezi și d-ăștia).

Am aflat că există durere și boală, pierderi, dar și bucurii. Am aflat că există oameni care spun cu seninătate: „De ce să sufăr? Nu o am pe Măicuța (n. Domnului) deasupra capului să mă păzească și să îmi apere copiii? Nu Ei mă rog în fiecare zi? Nu mi-e frică de nimic, că o port pe Maica aici (iconița din buzunarul de la piept).”.

Oameni plini de credință și nădejde. Oameni care nu au auzit de depresie și anxietate. Oameni care știu psaltirea pe de rost, care te trimit la un anumit Psalm pe care să îl citești la o anumită nevoie, așa cum a îndrumat Sfântul Arsenie.

Am aflat câtă nădejde, câtă smerenie și cât bun-simț au unii oameni.

Am aflat cum poți trăi boierește, aproape cu nimic. Dar cu sufletul plin, plin de bucurie.

Și-a mai spus părintele Zaharia, duminică la prânz, în timp ce mâncam cu toții în foișorul din curtea bisericii: „Să nu fim ca cenușa ce o spulberă diavolul deasupra mării și o împrăștie! Să fim precum copacul din pădure: când te uiți într-acolo nu vezi copacul. Vezi pădurea toată verde! Așa uniți să fim și noi!”

Și-am păstrat vorbele lui. Le-am pus la suflet, în sertarele cele cu lucruri bune.

Mulțumesc, Doamne, că suntem copiii Tăi!