Acum câteva minute am deschis aplicația de FB de pe telefon. Am citit prima postare, cea a unei femei care îmi e dragă – nu „integrez” și nici nu „mă detașez” asemenea ei, probabil că nici n-aș avea cum, căci avem experiențe și povești de viață destul de diferite, pe alocuri parcă prea asemănătoare… dar un lucru este cert: semnăm prin faptul că punem viața, natura, bucuria, sănătatea la loc de cinste, și prin faptul că ne tratăm copiii de multe afecțiuni cu ce găsim prin ogradă.

Și întreba ea ce mirosuri naturale ne plac.

Mi s-a făcut instant poftă de poveste!

De când eram copil mă știu cu un miros foarte delicat, simt mirosuri în încăperi în care nimeni nu simte nimic, adulmec de la 3 blocuri distanță ce se gătește în fiecare bucătărie (asta și pentru că sunt o pofticioasă), dar cel mai important aspect legat de mirosuri este acela că pe mine mirosurile mă leagă de amintiri!

Mi se întâmplă frecvent să simt un anumit miros, și să îmi amintesc un eveniment din trecut, legat de un miros asemănător sau identic.

Gândindu-mă la mirosurile mele preferate…

Era 1 martie. Eram în Grecia. Am mers pentru prima dată într-o livadă de portocali. Pomii erau plini de portocale mari cât o minge, dulci și zemoase. Dar mai mult decât atât, mi-a atras atenția faptul că printre portocalele numai bune de mâncat erau și flori de portocal. Gradina mirosea îmbietor! Am cules portocale. Mâncam și nu îmi venea să cred ce gust poate avea o portocală proaspăt culeasă. Apoi îmi îndesam nasul în florile de portocal, și nu mă săturam să adulmec, să miros, să stau așa, acolo.

Aș fi stat în gradina aia pentru tot restul vieții! Din acea zi, din prima zi în care am simțit mirosul de flori de portocal, am știut că nu îl voi uita vreodată, și am știut că este floarea cu cel mai frumos miros dintre toate pe care le-am mirosit vreodată!

Era frig, și umed, înnorat. Livada era la marginea unui oraș mic. Mirosul era curat, pur, și îmi era imposibil să mă satur de el.

De atunci, ani la rând am mirosit florile de portocal. Și pe cele de lămâi. Amândouă îmi plac, deși cele de portocal miros mai blând, mai dulce, mai cald…

Iasomia – vis de vară

Un alt miros pe care îl ador, și pe care îl port în amintire și în suflet tot din Grecia, este cel de iasomie. Aveam un vecin care își îmbrăcase casa în iasomie. Curtea toată și casa erau placate cu marmură albă, impecabilă. Un perete al casei, imens, era în totalitate acoperit de o iasomie uriașă, verde tot anul. Iar de primăvara până prin august, iasomia făcea milioane de floricele, care miroseau până la colțul străzii. Am avut seri de vară în care mă plimbam pe stradă doar ca să ma pot îmbiba cu miros de iasomie, să îmi ajungă mirosul până a doua zi.

Busuiocul – plantă biblică

Cum altfel dacă nu tot din Grecia?

Grecii au multe soiuri de busuioc, cu frunze mici, mici de tot, cu frunze mai mari, cu frunze foarte mari, unele verzi, altele mov, cu flori albe, altele roz, altele purpurii. Ei folosesc busuiocul vara pentru a alunga țânțarii în mod natural.

Fiecare curte, fiecare balcon, fiecare tavernă, fiecare magazin de suveniruri, orice colț de stradă are un ghiveci mare de pământ (πήλινο) cu busuioc (βασιλικός).

Busuiocul, în cultura greacă, simbolizează dragostea eternă și este legat de mitul lui Paris și al frumoasei Elena.

Origini, legende, etimologie

De asemenea, cuvântul „basilikos” (βασιλικός) provine din cuvântul grecesc „vasileus” (βασιλεύς), care înseamnă „rege”, și care face referire la Domnul Iisus Hristos. Tot așa, busuiocul a fost asociat cu Înălțarea Sfintei Cruci (Înălțarea Sfintei și Vii Cruci), care comemorează găsirea Sfintei Cruci de către Sfânta Elena, mama împăratului Constantin. Potrivit legendei, numele i-a fost dat atunci când planta a crescut în mormântul pierdut al lui Iisus și mirosul ei puternic a făcut-o să fie descoperită, deoarece a crescut în locul în care Constantin cel Mare și mama sa – Sfânta Elena, au descoperit Sfânta Cruce.

Botanistul John Gerard a subliniat că cei care au fost înțepați de un scorpion nu au simțit nicio durere dacă au mâncat busuioc. Dicționarul englez Oxford speculează că busuiocul ar fi fost folosit ca „un fel de unguent regal, baie sau medicament”. Busuiocul este considerat de mulți bucătari drept „regele ierburilor”.

Vedem așadar faptul că busuiocul este o plantă divină, probabil că nu întâmplător cele mai multe plante de busuioc le-am întâlnit totuși în bisericile și mănăstirile din Grecia!

Mirosuri de acasă

Dar ca să nu credeți că în România nu am mirosuri drage sufletului, vă spun că aici ador mirosul de trandafiri de dulceață. Este mirosul de care, de asemenea, nu mă satur.

Dar cu adevărat cel mai plăcut miros pe care îl știu, pe care am privilegiul de a-l simți zilnic de aproape 4 ani, și de care știu că nu mă voi sătura până la ultima mea suflare, este cel al #bulgărașdedragoste.

Mirosul de bebeluș ce s-a făcut mare, îmbinat cu mir de nard, este mirosul pentru care trăiesc, este mirosul cu care adorm seara și dorm în fiecare noapte, este mirosul cu care mă trezesc dimineața, este mirosul care mă înconjoară strâns, zi de zi, cu mânuțe mici, pe după gât. Este mirosul pe care Dumnezeu mi l-a dăruit ca să îmi amintesc zilnic de El.

Și mai este mirosul mirului de la Biserica Maicii Domnului Parigoritria, din cartierul Vironas. Despre el, o altă poveste, cu adevărat cea mai specială din câte am trăit vreodată! Despre acel miros pot să vă spun acum doar ce am gândit atunci: „Dacă aici este așa de frumos, oare cum este în Rai?”