Un alt mesaj.

Răspunsul îl distribui, tot pentru a fi de folos celor care citesc.

Pentru că și timpul meu este limitat, vă rog să nu criticați faptul că împărtășesc mesajele private.

Fac asta atâta timp cât ele respectă intimitatea celuilalt!

Oh, îți mulțumesc.

Chiar m-a emoționat mesajul tău.

Am observat că vinovăția este un sentiment atât de răspândit în rândul mamelor, indiferent de vârsta copilului.

După părerea mea, și după ce am citit mai bine de 100 cărți despre parenting, (cărți pe care le am în bibliotecă, acasă, și care vorbesc în general despre metode diferite de creștere, despre emoțiile bebelușului, despre modalități de adormire, hrănire, educare – montessori, laRousse, finlandeza, japoneză, daneză etc, despre dezvoltarea creierului în primii 3 ani de viață, despre empatie, oxitocină și alți hormoni – despre asta am chiar și lucrarea de licență, și multe altele), după ce am făcut cursuri în țară și în străinătate despre educarea copilului, am ajuns la concluzia că sunt atât de variate modelele de parenting, și toată această educație pică pe umerii mamelor (mai ales) ca o povară suplimentară, nicidecum ca un ajutor.

Citim, auzim întâmplător, sau ascultăm intenționat o grămadă de materiale video și scrise, de la mulți coordonatori/educatori/experți în parenting .

Fiecare ne învață propria metodă, și fiecare metodă este diferită de toate celelalte!

Aici se complică lucrurile… Aici mamele se simt copleșite pentru că nu fac bine, nu fac destul de bine, nu fac deloc bine!

Copilul se crește după vocea sufletului, nu după vocea educatorul în parenting!

Cunosc frați (față și băiat născuți la distanță de 4 ani) unde fetița nu a dormit niciodată până la vârsta de 7 ani mai mult de 4 ore/zi (fragmentat, legat nu a dormit niciodată mai mult de 40 minute), iar băiatul dormea câte 18-20 de ore pe zi și după 6 luni. Acum sunt mari. Fetița are 12 ani, iar băiatul 8. Amândoi sunt isteți, sănătoși și dezvoltați normal. Așadar, ce metodă de adormire să fi folosit mămica respectivă?

Prin asta vreau să îți spun că fiecare bebeluș e unic, și nicio metodă nu vă funcționa ca la carte.

Iar asta ți-o poate confirma toate mămicile care au citit/învățat la greu, dar care nu vând cursuri.

Cele care vând cursuri, vor veni cu rețeta ideală, garantată la fel ca Panadolul pentru temperatură!

Eu le recomand tuturor mămicilor care vin la cabinet să se conecteze cu copilul lor. Să se pună în pielea, în mintea și în sufletul copilului ori de câte ori acesta face un gest: plânge, are dureri, râde, este temător, este adormit. Dacă ne întrebăm de fiecare dată de ce oare plânge, ce oare îl neliniștește, ce este acum în creierașul lui mic, care este doar emoțional acum, și deloc rațional? Atunci avem o legătură puternică cu suferința copilului, și devenim mult mai înțelegătoare, și orice nevoie a copilului o îndeplinim cu inimă mai bună, chiar dacă suntem istovite de oboseală.

Știu cum este să vrei să faci ceva la budă, și fix când ești acolo a 5a sau a 15a oară într-o zi, de fiecare dată fără succes, copilul să plângă iarăși. Îți vine să îi pui scoci la gură, măcar până rezolvi problema cu pricina

După ce se ridică în funduleț începe să bage tot ce prinde în gură. Mai rău e când bagă în nas, în urechi…

După ce merge în picioare, devine chiar terorist copilașul, până ce începe să înțeleagă anumite lucruri cu adevărat.

Pe mine mă mai duceau cu zăhărelul rudele, prietenele, ca după 6 luni va fi mai ușor. Hai că după un an, sigur. Hai că după 3, și tot așa. Speranță după speranță.

De când s-a îmbolnăvit fata mea, am dobândit un alt fel de a vedea copilul, nevoile lui, și perspectiva mea. O abordare sau o metodă de parenting despre care nu am citit până acum în nicio carte: ori de câte ori îmi vine să o jumulesc, să îmi amintesc de Maica Domnului. Și ea a fost mamă, și Fiul ei a fost copil, și probabil că și El a făcut o boroboață cât de mică în copilăria Lui Sfântă. Mai mult, ea este mama tuturor copiilor, ocrotitoarea noastră, a tuturor.

Și de fiecare dată când mă încercau nervișorii mă întrebam cum ar reacționa Maica Domnului? Cum s-ar uita ea la mine, dacă ar fi acolo, în trup de om?

Nu îmi pasă de gura lumii, de expectanțele celor care au impresia că dacă ești psiholog, atunci copilul tău trebuie să fie tras printr-o matriță a perfecțiunii întruchipate, dar îmi pasă de părerea (desigur închipuită, dar sigur negreșită) Maicii Domnului.

Și știi cum mă îmblânzesc?

Instantaneu!

Da, am devenit foarte religioasă (eu consider asta credință, nu religie. Dar oamenii sunt încă sensibili în sensul de sceptici, și nu forțez nota).

Pentru mine, Maica Domnului este Mama Absolută, este bunătatea absolută și desăvârșită, este cea căreia ne rugăm atunci când ne este cel mai greu, și nădăjduim să ne ajute.

Pe ea nu mi-o pot imagina certând sau pedepsind, poate doar mustrând (aspru sau blând, mustrarea tot mustrare rămâne, și are întotdeauna un scop bun și o manieră pozitivă, care nu rănește, ci doar educă, învață).

De asemenea, nu mă copleșește noțiunea de Traumă. Astăzi se vorbește despre traumă ca despre pâinea caldă de la colțul pieței.

O suferință nu este întotdeauna o traumă. Ar însemna că toți părinții de copii mici de astăzi (oameni cu vârsta între 25 și 35-40 de ani) sunt niște traumatizați, ținând cont de faptul că au crescut prin creșele comuniste de la 3 luni, că au crescut pe la bunici și își vedeau părinții doar în vacanțe, că am cam crescut încă și noi cu cheia de gât, că ne mai trăgeau ai noștri câte o palmă, două… Și câte și mai câte căzături, dinți smulși din gură cu ață, și… Nu mai zic alte exemple, că apoi chiar vor crede oamenii că noi suntem veniți ca de la Auschwitz .

Suferința trece și se vindecă ușor când este înțeleasă. De asemenea, cunosc copii de 4 ani care trăiesc traume de abandon, separare sau respingere create de părinți inconștienți și toxici, și cunosc alți copii de 4 ani care au trăit experiențe cu adevărat dureroase, dar care nu au suferințe sufletești adânci, și care au reușit să treacă cu bine prin suferința fizică. Totul depinde de modul în care abordăm orice situație: dramatic, vinovați, toxic, sau cu speranța de mai bine, pentru care facem tot ce ne stă în putință, mai mult cu sufletul, și mult mai puțin cu alte resurse (bani, spre exemplu).

Numai bine!

Să ne fie tuturor celor care avem nevoie, spre folos!