Pentru aceia/acelea dintre dumneavoastră care încă mai cred că scopul este perfecțiunea, starea de bine absolut, de fericire absolută, vă las o imagine despre cum este să pară bine, dar să nu fie chiar așa…

Ceea ce vedeți reprezintă două rafturi de haine, de la mine de acasă.

Sunt hainele soțului, din dulapul lui.

Dulapul cu haine este singurul loc în care umblu, deși acolo se găsesc exclusiv lucrurile lui.

Altfel, în celelalte dulapuri din casă în care își are DOAR El lucruri, eu nu umblu. Nici măcar nu deschid ușa, că… Cine știe? Mai bine nu!

Dacă ar fi sincer, să îl întrebați pe el, credeți că găsește fericirea când deschide ușile dulapului? Nuu! Vă zic eu, îl apucă cu transpirații, ca să nu deranjeze ceva, ca vine nebuna cu sublerul și să vezi apoi!

Pentru mine credeți că asta e fericire?

Să stau să calc, să împachetez la dungă, la dimensiune, și să pun pe culori fiecare bluză, pulover și pantalon? Nu, nu e fericire. Uneori e timp consumat pentru ordinea din spatele ușilor închise!

Și totuși, poate vă întrebați de ce fac asta..

Pentru că…

Pentru că am crescut cu multă ordine, și îmi este cumva natural să fie așa.

Astăzi de dimineață am vrut să mă apuc de lucru, după micul dejun, dar nu am putut pentru că în camera copilului erau câteva teancuri de haine călcate, înșirate pe pat (ele erau ordonate, hainele mele, ale soțului, ale copilului, bluze la bluze, pantaloni la pantaloni, cămăși la cămăși, dar erau întinse tancurile împachetate pe tot patul). Am pus grămezile în ordine, fiecare în dulapurile lor, și apoi am plecat la treabă mea. Mă rog, am zis să vă mai scriu și vouă despre asta, celor cărora vi se pare că sunt „minunată”. Sunt, pentru cine mă vede doar pe un ecran. Dar să stai cu mine în casă, nu mai e chiar o minune!

Pentru că am lucrat timp de un an și jumătate în casa unor oameni foarte bogați, cărora le așezam tot așa hainele. Și pentru că dacă am făcut asta pentru niște străini, pot să o fac și pentru familia mea.

Pentru că atunci când este ordine pe lângă mine, este ordine și în interior! Pe asta o am „furată” din cultura japoneză. Și tare s-a lipit de mine treaba asta, că acum nu mai știu cum să o trec în „recycle bin”. Asta este, probabil că a devenit funcție setată „by default”.

Pentru că una dintre tulburările mele de personalitate este OCD – tulburarea obsesiv-compulsivă. Da, este o tulburare mult, mult diminuată. Pot să trăiesc și dacă nu este curățenie deplină!

Decizii noi

Spre exemplu, ca să îmi „îndrept comportamentul”, în momentul în care ne-am mutat în noua noastră căsuță, am luat niște decizii pe care le respect:

– nu umblu în lucrurile soțului. El este pe-dosul meu! Dacă i le organizez, el săracul, nu mai găsește nimic. Și nici în dulapul acesta cu haine nu prea găsește mare lucru, de aceea uneori mă întreabă unde este fix ceea ce are în față. Dar pentru că pe el îl ia cu amețeală în fața dulapului, nu mai vede nimic!

-nu matur, aspir, dau cu mopul și șterg praful decât o dată pe săptămână, sau la nevoie. Partea nasoală e că trebuie să păstrăm curățenia!

-fac curățenie generală în frigider doar o dată pe săptămână!

– spăl Baia doar o dată pe săptămână (cu clor, cif, tot ce trebuie, pereți baterii prin toate unghiurile etc.)!

-calc rufe cam o dată la 2-3 săptămâni. Durează 8-10 ore. Dar asta înseamnă câteva mașini de spălat de 9 kg… Am ce face o zi întreagă! Este ziua absolut liberă, notată în agendă cu „zi de călcat rufe”. Sincer!

– spăl geamurile o dată pe lună, sau mai rar. Și de fiecare dată am ghinionul să fac asta înainte de a începe ploaia. E ca și când eu niciodată n-am spălat geamurile!

-gătesc zilnic. Uneori de 2-3 ori pe zi. Pentru că are nevoie copilul. Vorbim despre reguli stricte pentru afecțiuni serioase de sănătate!

Ce înseamnă pentru mine asta?

Păi pe vremea când locuiam în Grecia, spre exemplu, alături de fostul meu soț, acesta trebuia să mă suporte astfel:

– lenjerie de pat schimbată la 3-4 zile, maxim o săptămână. De fiecare dată o călcam să fie ziar!

– zilnic mă trezeam la ora 5a.m. ca să am timp să:

/dau cu mătura, mopul, să mișc toată mobila care se putea, inclusiv patul din lemn masiv, care era de 13 ori mai greu decât mine. ZILNIC! De la atâta plimbat, scârțâia săracul numai când te uitai la el!

/zilnic ștergeam geamurile le toată casa, inclusiv pe cel mic de la baie.

/zilnic ștergeam obloanele, lamelele una câte una cu apă cu detergent, ca să nu fie praf pe ele.

/zilnic maturam scara blocului (eram într-o vilă cu 2 etaje, unde locuiam doar noi, o bătrână singură, și în al treilea apartament erau 2 bătrâni de aproape 90 ani. Deci, cine să facă curățenie?). Vreau sa zic maturam și spălam cu alt mop decât cel din casă, desigur. Și maturam și în fața blocului, ca să fie curat, sa nu aducem prag în bloc pe papuci!

/zilnic găteam. Doar o dată. Mâncăm mult și nu ajungea niciodată pentru a doua zi!

/zilnic frecam Baia cu toate soluțiile.

Vă mai întrebați de ce am divorțat? Nu de-asta. Dar când mă gândesc, parcă îmi e milă de el

Ce s-a schimbat?

Am trecut de la zilnic la săptămânal sau lunar!

Este o performanță!

Ce înseamnă asta?

Înseamnă că am reglat la mine ceea ce îmi consuma inutil timp și energie.

Dar am păstrat acea parte a unei tulburări care îmi aduce pace, care îmi place, care mă face să mă simt bine🪽.

Tare la modă este acum să nu mai călcăm rufele, să nu mai spălăm vasele, să fie dezordine, că asta ne arată că suntem sănătoși, sau cel puțin că nu avem o tulburare de tip obsesiv-compulsiv.

Este, oare, chiar așa de rău să fim ordonate, organizate, curate?

Pentru mine, spre exemplu, este mult mai simplu să am ordine, să pun un lucru la locul lui imediat ce am terminat de lucrat cu el, decât să îl las înșirat, și să pierd timp altă dată, punându-l la loc, sau căutând să aflu unde l-am rătăcit.

Voi cum sunteți?

Ordonați, organizați, sau mai degrabă pe stilul haotic?

Oricum, a fi diferit e greșit!

A fi ordonat ești bolnav la cap!

A fi dezordonat ești vai de capu’ tău!

Deci cum o dai, ca naiba iese.

Așa că dacă te simți in regula cu felul în care exiști, ești și te porți, poți să ne spui și nouă.