Scriu acest articol cu o oră înainte de a se sfârși ziua de duminică, 6 August. Astăzi a fost o zi de mare însemnătate pentru lumea creștină, o zi pe care am sărbătorit-o atât de frumos și simplu…

Observ cu multă bucurie că în ultima perioadă chiar trăiesc niște duminici de poveste, fiecare având câte un moment importnant, și mai ales, în fiecare duminică ținându-mă de mână cu copilul meu.

Duminică – a treia zi după aniversare

Astăzi m-am trezit la 7.00. Nu cred că interesează pe nimeni ce am făcut în următoarele 10-15 minute (igienă, găsirea hainelor potrivite); apoi am pregătit micuțul bagaj de o zi, și am plecat spre Buciumeni. Când am ajuns, încă nu coborâsem din mașină, căci mă chinuiam să scot un alt bagaj din spatele scaunului din dreapta, și deja o puteam auzi pe Viviana cum striga tare de pe scară „Mamiiii, mamiiii, ai veniiiit!” După câteva momente am putut deja să o aud plângând. M-am grăbit, am uitat de genunchiul care mă durea, și am tras cu putere geanta grea din locul în care stătea înțepenită, și-am cărat-o după mine în curte. Mi-am strâns puiul în brațe, iar ea m-a cuprins cu brațele împrejurul gâtului, aproape să mă sufoce. Dar, Doamne, nu există trăire mai frumoasă decât aceasta pe Pământ. Atunci când copilul meu își strânge brațele în jurul gâtului meu, și se afundă cu năsucul sub urechea mea, trăiesc cea mai adâncă bucurie, cea mai curată emoție, trăiesc, respir și îi mulțumesc lui Dumnezeu că în acel moment sunt acolo.

Apoi am mers cu ea la mașină, ca să îl luăm și pe tatăl ei de acolo. El asculta o știre interesantă. L-am lăsat în pace, pentru că noi nu ascultăm știri niciodată. De fapt, v-am mai spus că noi nu avem nici televizor, nici radio. Așa că, atunci când auzim o știre care pare interesantă, ne permitem să o acultăm.

Am mers imediat apoi în casă, împreună. Mama a pregătit o cafea, căci tare aveam nevoie de ea. Am mai vorbit câte ceva, am aflat ce mai făcuse Viviana în ultimele ore, mi-a povestit mama cum s-a trezit la 5.40 auzind-o pe fată spunându-i:”Bibi, tu auzi trenul? Face u-uuu-uuuu!!!!”. Apoi, la 6.20, a auzit-o din nou spunându-i:”Bibi, tu știi că soarele are mai multe culori? E roșu, alb, galben, potrocaliu, roz… Știai, Bibi, că soarele e așa colorat?”. Iar la 7.00 a fost ultima alertă, decisivă:”Bună dimineața, Bibi! Trezește-te, e dimineață! Mie mi-e foame! Mergem repede la bucătărie să-mi dai de mâncare!”. Ne povestea mama acest dialog întrerupt de secvențe de somn, cu un soi de amuzament și un alt soi de dorință de a mai fi dormit încă puțin. Așa că și mama avea nevoie de cafeaua despre care vă spuneam că a pregătit-o…

După ce am băut cafeaua cu pricina, am îmbrăcat fata și am plecat la biserică. Spre marea noastră bucurie am prins Sfânta Evanghelie, și am rămas la restul slujbei. Viviana s-a împărtășit, s-a servit singură cu o banană adusă de oamenii darnici ai satului, și a stat cuminte ca un îngeraș. Ne-am miruit, ne-am salutat nașii, am condus cu mașina acasă niște femei bătrâne, soțul meu a condus-o pe nașa, însă pe jos, iar apoi ne-am îndreptat spre casă din nou împreună. Am pregatit prânzul împreună cu mama, în timp ce Viviana se alerga cu Daniel prin curte. Apoi, s-a alergat și cu mine, cât timp peștele încă se rumenea în cuptor. Am constatat că într-adevăr am cam îmbătrânit. Obosesc uimitor de repede. Dar m-am așezat pe un scaun, mi-am tras sufletul, și am continuat să alergăm.

Am mâncat de prânz. Iar atunci când sunt la masă cu copilul, soțul, mama și cel care are grijă de noi în locul tatălui meu, simt că sunt cea mai bogată și cea mai fericită femeie de pe Pământ. Îi am pe toți. Ne privim. Mâncăm. Suntem aici, suntem sănătoși (mă rog, fiecare cu suferințele lui, dar niciunul nu suntem amenințați de vreo boală care să ne fure zâmbetul). Aceste zile, aceste duminici, aceste mese în familie sunt printre cele mai bune momente ale vieții mele, și sunt destul de dese. Iarăși îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-am măritat la o aruncătură de băț de locul unde-mi am rădăcinile.

După masă a început să picure. Ne-am așezat ca sardfeluțele în pat, de-a curmezișul. Mama, Viviana, eu cu laptopul pe genunchi și Daniel în stânga mea. Credeam că el va fi primul doborât de somn, dar se pare că a fost captat de filmul animat. Cu toate astea, în câteva minuțele, mama deja dormea adânc. Ne-am uitat în liniște la „Inside out”. Este a doua oară când îl vedem împreună, și cu toate astea iarăși am plâns. Iarăși i-am explicat Vivianei ce sunt emoțiile, amintirile, visele. Iarăși i-am spus că la adulți emoțiile se cam amestecă între ele, și de-aia plângem, chiar și când suntem fericiți. E ciudat pentru ea, dar e în regulă. Mă pupă, știe că plâng un pic și mai tare, dar știe că mami plânge și de fericire, și apoi ne jucăm.

După film am cules câteva mure. Și flori din curtea unei vecine. Și petale de trandafiri cu care am făcut „ploaia”. Când eram eu copil, făceam ploaia cu frunze de salcâm. Fi-mea este ceva mai inspirată, și își face ploaia mai frumoasă, așa că ei îi este permis să rupă trandarifii doar ca să facă ploaia, și…puțină mizerie în curte. Dar este în regulă. Noi toți o iubim, și chiar și vecinii de la care a rupt trandafirii. A, da, nu eram acasă. Eram în curtea unei vecine, un loc în care si eu am petrecut primii anișori din viață, alături de tanti Zoia. A plecat demuuuult de tot. Dar încă îmi amintesc cănița albă cu buline roșii de metal, pe care am primit-o de la ea, și care ajunsese la un moment dat cățuie de tămâiat prin casă. Și da, acestea sunt unele dintre amintirile mele din copilăria foarte timpurie. Cănița aia mi-o amintește pe tanti Zoia, deși biologic se pare că nu prea aș avea cum să mi-o amintesc. Și totuși…

Ne-am așezat din nou la masă. Am discutat puțin cu Viviana despre următoarele trei zile, în care va rămâne tot la Bibi. A cerut să fie patru! Perfect! Habar n-are cât o iubesc, și habar n-are cât de necesare îmi sunt aceste zile în care să muncesc, fără a avea și grijă de ea. Mama este o nădejde bună. O bunică ce nu poate ridica nepoata în brațe, ce nu se poate apleca, ce are câteva probleme de sănătate, mai ales în ceea ce privește sistemul locomotor, dar care are muuultă răbdare să îmi învețe deja fata să socotească, să scrie și să numere în greacă. E tare, nu?

Am plecat din nou spre casă. Am condus. Și-am ascultat muzică grecească. Și-am povestit puțin cu soțul meu…doar puțin. Am luat cina împreună, apoi ne-am separat. El la treaba lui, eu la rugăciune și apoi la treaba mea: acest articol!

Au trecut 40 minute, și încă n-am ajuns la ziua mea!

Ah, da! Ziua mea…

Vineri a fost ziua mea. 32 de ani de când mama m-a făcut. Am muncit toată ziua, chiar toată. De la 7.00 la 23.45, mai exact! Cu pauze dese de dat like mesajelor de pe Facebook, de răspuns cu „mulțumesc”mesajelor private, de răspuns amabil la telefon persoanelor care m-au sunat. Vreo 300 de astfel de oameni! Mi se pare atât de mult!!!!

300 de oameni și-au făcut timp pentru mine, de ziua mea. Iar eu nu! Eu am continuat să muncesc. Dar ce puteam face? Zi de lucru, copil plecat la bunici, soț la lucrul lui. M-au despărțit de soțul meu o ușa și două coridoare. Dar amândoi am muncit cu spor și ne-am întâlnit la masa de prânz, pe care a pregătit-o el. Ce frumos!!! Nimic spectaculos, căci este postul Sfintei Mării!

Sâmbătă am facut curătenie generală! Toată casa! Geamuri, pardoseli, paturi, sub paturi, perdele! Oh, și când mă gândesc că zilele trecute vorbeam ceva despre vasele murdare cu care unele doamne se simt bine… Iar eu am pus 100 metri pătrați la punct în câteva ore!

Am avut timp și de o baie așa cum fac foarte rar. Și apoi am alergat la market să iau peștele despre care ziceam că azi l-am pus la cuptor. În drum spre market am trimis un mesaj vocal unei fete drage, care are nevoie de susținere în etapa de viață prin care trece. La întoarcere i-am trimis un mesaj vocal unui alt om drag, care era curios cum stă treaba cu Dumnezeu cel bun și milostiv, și paradoxul că atât de mulți copii suferă de boli foarte grele sau grave. Apoi am trântit peștele în frigider, mi-am luat o agendă și un pix, soțul, și-am plecat la o conferință cu Dan Puric. Am stat acolo până la 23 noaptea. A fost una dintre cele mai intense experiențe intelectuale, culturale, emoționale și religioase pe care am trăit-o vreodată. Dar despre asta voi povesti cu altă ocazie.

Așadar, cum a fost aniversarea de 32 de ani?

Fără aniversare. A fost cu muncă multă. Apoi a fost cu o zi de sâmbătă super aglomerată, dar foarte bine organizată. Serios acum, să faci curățenie generală într-o casă de 100mp nu e tocmai floare la ureche. Dar recunosc că am avut ajutor de nădejde la aspirator: bunul meu soț! Cumpărături, puțin alint și pentru corpușorul meu obosit. Discuții cu oameni care așteaptă o veste de la mine. Și pe final de zi, o experiență cum nici nu visam, în fața lui Dan Puric. Iar duminica alături de familie, de ceea ce contează cu adevărat!

Fără cadouri, fără surprize. E adevărat, părinții mi-au dat niște bănuți, dar atât!

Limbajul meu de iubire este reprezentat de timpul pe care îl petrec cu oamenii dragi. Iar ei știu asta! Toți! Și atunci, „rezervorul meu de dragoste” este plin, sufletul meu este bine, inima mea e plină de iubire și recunoștință că am acești oameni lângă mine! E tot ce vreau, tot ce îmi doresc, tot ce am nevoie, tot ce mă bucură!

Brațele copilului meu care mă îmbrățișează, zâmbetul lui Daniel care îmi arată iubirea, mângâierea mamei mele care este întotdeauna sprijinul meu, acestea sunt cele mai importante cadouri de ziua mea, de fiecare zi pe care aleg să o trăiesc ca fiind a mea, darul meu de la Dumnezeu! De ce să contabilizez zilele mele din an în an? Eu mă bucur de viață în fiecare zi! Ce siguranță am că voi prinde următoarea aniversare? Până la ea mă voi bucura și voi fi recunoscătoare de fiecare zi petrecută cu ai mei. De voi trăi încă multe aniversări, le voi primi cu drag, și mă voi bucura de ele, însă fără a conta prea mult ziua, dar oamenii din ea!

Vă mulțumesc tuturor celor care ați fost cu un gând la mine în această ziu, sau a doua zi, sau chiar astăzi, în cea de-a treia zi… De la a nu aniversa deloc, iată că o duc ca în bazme, 3 zile de urări de bine!

Asta e tot ce contează! Mulțumesc, Doamne, pentru oamenii pe care mi i-ai dăruit să-mi fie copil, soț, mamă, tată, și cel-de-după-tată. Mulțumesc, Doamne, că am văzut-o și pe mamaie, 3 minute. Dar era bine și ea. Pe picioarele ei! Îți mulțumesc, Doamne, pentru fiecare zi, și pentru fiecare aniversare, pentru familie, pentru nași, pentru prieteni, pentru oameni și pentru bunele lor urări și intenții.Amin!