Pentru a păstra cât mai mult din ceea ce scriu, împărtășesc cu voi un alt mesaj:

– Citesc și nu mă pot opri din plâns!

Când te am cunoscut Alexandra, nu am văzut în tine un om atât de puternic!

M am înșelat!

Ești cea mai puternică femeie pe care am cunoscut o în viața mea!

Un exemplu!

Te iubesc, și ți spun asta cu toată sinceritatea!

– Vă mulțumesc, și știu că mă iubiți. Am simțit asta cu fiecare privire blândă, de mai bine de 7 ani! Nu sunt un om puternic, nici pe departe. Plâng și la reclame! Acum 2 ierni plângeam la reclama Jumbo, în care un tată era pe vapor, plecat pe mare, iar copil acasă de crăciun. Plâng și acum, în timp ce vă scriu, în amintirea acelei reclame… Am văzut filmul animat Balto timp de 12 zile consecutiv, doar în speranța de a nu mai plânge, și de fiecare dată am plâns. Sunt mai sensibilă, plângăcioasă și smiorcăită decât ar crede cineva că este posibil. Nu este puterea mea! Am renunțat la control, am renunțat să mai cer, și doar am crezut cu toată ființa că Dumnezeu este bun și blând cu ea, și o va vindeca, dar și îngăduitor cu mine, cât să îmi permită să o văd crescând, să o văd până la ultima mea suflare și să fie sănătoasă. Și cred în continuare asta! Dumnezeu are timpul Lui, doar noi ne grăbim. El nu. Doar noi vrem totul repede. El are tot timpul din lume! Și atunci, las timpului timp până ce voi vedea bubiță vindecată. Dar până atunci, nu plâng pentru că ea este încă acolo. Mă bucur pentru că puiul meu este aici, bine, fericită, plină de viață și energie, răspândind în jurul ei voia cea bună. Mă bucur că sănătatea este în tot corpul și în toate organele ei, și că acestea ajută la topirea, încet, încet, a unei porțiuni de cărniță diferită de restul corpului. Nu mă mai sperie bubiță. O mângâi, îi dau cu cremă și ulei de la Maslu, o pupăcesc în fiecare zi, și o iubesc și îi sunt recunoscătoare, căci înainte de ea eram anxioasă, eram o creștină ce mergeam în vizită la biserică, eram o mamă care închina în fiecare seară copilul, dar cam atât, iar acum m-am transformat, am devenit mama creștină pe care Sfinții Părinți ne sfătuiesc să fim! Cad, nu sunt mereu așa. Mă rog Maicii să mă ierte când o supăr, și fac asta zilnic. Nu-s demnă de nimic, toată puterea, toată credința și nădejdea, dragostea crescândă față de copil, au crescut odată cu îmbolnăvirea. Și cu toate astea, încă mai am multe de învățat. Încă mai am sufletul împietrit, încă mai primesc ura și invidia unor oameni de la care aveam așteptări deșarte de bine, în timp ce oameni străini se apropie cu sufletul de mine. Încă sunt încercată, zi după zi. Sunt abia la început de drum, iar poteca e anevoioasă și plină de obstacole și ghimpi. Nu fac totul bine, bun sau drept. Plâng. Mă rog. Îmi cer iertare. Sper să nu deznădăjduiesc. Nădăjduiesc. Merg mai departe. Urc și cobor scări și poteci. Dar niciodată nu uit că Dumnezeu ne iubește pe toți, și pe mine, și pe copilul meu, și pe toți cei pe care eu încă n-am reușit să îi iubesc, sau ei mă privesc cu ochi de vultur. Iisus a fost răstignit de oameni pe care El îi iubea și pentru care se ruga să fie iertați. Noi suferim mult prea puțin ca să ne mai și întristăm!