Era trecut de miezul nopții când am primit acest mesaj (vezi poza).

Eu dormeam dusă, nici nu mai știu de la ce oră, dar sigur mai devreme de ora la care adoarme astăzi orice copil de școală gimnazială.

Dorm devreme seara ca să mă odihnesc bine,

dorm devreme pentru că acum copilul meu se culcă la ora 20.00, ca la 7.00 să se trezească veselă, odihnită, și pregătită de grădiniță.

Dorm devreme pentru că somnul până în ora 12 este sănătos pentru sistemul imunitar și pentru refacerea celulelor.

Dorm devreme pentru că mă trezesc devreme, și când mă trezesc mă apuc de scris, la lumina unui lampadar, în liniște. Când vecinii ies din bloc să meargă la serviciu, eu deja sunt bucuroasă că am făcut o bună parte de activitate.

Mă trezesc devreme pentru că este liniște și mă pot ruga.

Mă trezesc devreme pentru că trenul pleacă la ora 5 din gară, și nu mă așteaptă, iar eu trebuie să ajung la cursuri.

Dar… mă trezesc devreme de o scurtă perioadă de timp. Am avut și eu anii mei în care m-am trezit la ora 8, uneori 9. De ce? Pentru că am alăptat până la 3a7l Iar dimineața era așa dulce somnul cu copilul mare în brațe, care încă voia să stea lipită de mine, încât nu mă puteam desprinde de pat doar ca să bifez trezitul de dimineață.

Așa că, indiferent de ora la care ne trezim, dacă ne simțim confortabil, bucuroși, dacă ne aduce o satisfacție sufletească, atunci asta contează.

Îmi spune așadar această mămică despre faptul că admiră sinceritatea și modul de a expune „fără filtre” experiențele mele.

Păi să vedem:

– sinceritatea este o valoare pe care mi-a băgat-o mama pe gât cu forța din primii ani de viață, amenințarea și stilul milităresc-ceaușist-personal. Vreau să spun că am fost educată ferm și cu…sinceritate evidentă în ochi, că dacă mint e nasol! E nasol cu mama! O trădez, o fac de rușine, o să-mi pară rău. Exagerez puțin, dar când eram mică, chiar așa vedeam lucrurile. Dacă mint, e ca și când i-am înfipt maică-mi pumnalul în educația pe care mi-o dădea! Și n-am mințit niciodată! Ba chiar o să vă povestesc altă dată și depre „minciuna gogonată” pentru care nu a mai vorbit mama cu mine, de dezamăgită…

– așadar, sinceritatea a devenit o valoare a vieții și personalității mele, pornind din fragedă pruncie. Mai apoi, din cauza unui soi de bulling pe care îl trăiam în școală, dar despre care nu știam că se numește așa, și nici nu era la aceeași intensitate ca intimidarea de astăzi din rândul copiilor, eu eram foarte atașata de profesori. De toți profesorii, din toate școlile pe care le-am făcut. Ei erau cei care mă plăceau cu codițele împletite, de care copiii râdeau. Profi old-school erau pe tipar cu mama: să văd foaia unde scriu, nu să mi-o acopere hălăciuga! Profesorii mă apreciau pentru că învățam, pentru că eram cuminte, pentru că eram simplă (a se înțelege săracă). Era bine cu profesorii. În preajma lor mă simțeam în siguranță, motiv pentru care mie nu mi-a fost niciodată frică de profesori!

– sinceritatea este acum o trebuință, pentru că dacă nu aș fi sinceră, și aș scrie cine știe ce baliverne pentru a cuceri cititori noi și necunoscuți, atunci aș trăda, dezamăgi și supăra profesorii mei (cei care au adrese de Facebook, și întâmplător pot da peste postările mele), aș dezamăgi prietenii apropiați, rudele, pe oamenii care mă cunosc bine de tot de 10-20-30 de ani, și nu ar fi o încântare să dau ochii cu ei în viața reală…

– mai mult, am persoane apropiate ca grad de rudenie, dar extrem de îndepărtate sufletește, care stau la pândă să mă descalifice în orice moment! De aceștia – cea mai mare teamă de trădare!

Despre experiențe „fără filtru” pot să spun doar că nu îmi este rușine cu nimic, căci nu am făcut lucruri atât de urâte, încât să µă rușinez. Și dacă am făcut, le recunosc.

Un moment rușinos a fost atunci când, la sfârșit de clasa a 11-a, m-am dus la școală într-o fustă extrem de scurtă. Era ultima săptămână de școală și profu’ de mate chemase copii să le dea o șansă pentru a-i scăpa de corijență. Doar pe aceia care erau în situație… Noi ne-am dus mai mulți, cred că eram aproape toți. Și pentru că m-a prins profu’ în timp ce șopteam la tablă unui coleg, m-a poftit și pe mine. Na belea acum, că trebuie să mă ridic în picioare, și… Ptiu, nene, Acu să vezi rușine. Păi unde toți profesorii mă știau cu blugi și pantaloni de trening, iaca a venit momentul ca eu să dezvălui ce se afla pe sub ei. Am simțit tot sângele cum se adună în cap, în oraji, îmi venea puțin și să plâng, dar m-am abținut. A aflat profu și toți colegii cum arăt când mă bâlbâi, și … Mă rog, s-a lăsat cu glume bune și cu bine, dar până am ajuns acolo am trecut prin mare panică, pentru că eram sigură că în afară de colegi, profesorii nu vor observa ce port eu. Nasoală alegere! A fost singura dată!

Iar acum ce aș putea filtra?

– Să spun că am fost crescută cu „educație aleasă” când tata a consumat alcool ca pe apă?

– Să apun că am avut o copilărie de vis când mergeam la școală cu pantaloni tricotați de mama?

– să spun că eu știu să gătesc bine pentru că am crescut cu bucătăreasă profesionistă în casă, când eu aveam la școală pachețel cu brânză de la mamaie, între două felii de pâine? Ah, ce-aș mai mânca niște brânza de-aia…

M-aș întoarce iarăși la trădarea sincerității, pentru că am colegi mulți din generală care mă urmăresc, și care știu toate aceste adevăruri!

Iar despre „dezvoltarea personală”, despre „liniștea sufletească”, pe acestea le-m dobândit mai ales după ce s-a îmbolnăvit fetița mea!

– am fost o fire aprigă, nervoasă, impulsivă. încă mai conțin aceste reacții, căci ele nu se vindecă, și fac parte din personalitatea mea pe care nu am reușit să o modific în totalitate!

– dezvoltarea mea personală a însemnat obligația de a mă dezvolta profesional. Ca să pot lucra corect, etic și în siguranță la cabinet, a trebuit să trec mai întâi eu prin curățarea de multe forme de suferințe, astfel încât să nu le amestec cu ale clienților mei;

– dar felul în care văd lumea, situațiile de viață, oamenii, faptele lor, nu se datorează acestui proces de dezvoltare, ci celui duhovnicesc. Eu și acum, dacă sunt pusă în fața unui fapt ce-mi dă bătăi de cap, ce mă pune la îndoială, imediat mă duc cu gândul la duhovnicul meu, și mă întreb oare ce sfat mi-ar da. El știe asta, că i-o spun mereu! Așadar, anumite limite ale bunului simț, ale încercării de a nu greși care merge mai departe cu sens de posibil păcat, le datorez creșterii duhovnicești, ci nu celei psihologice.

– liniștea sufletească este ceva ce mi-aș dori să am, dar încă nu am obținut. Viața mea personală cuprinde și un capitol despre care probabil nu voi vorbi niciodată. Este vorba despre o latură, o Extensie de familie despre care nu îmi permit să vorbesc, dar care îmi încearcă adesea sufletul, și nu-mi dă pace. Cu toții purtăm o cruce, o povară sufletească, o încercare. Și eu de asemenea.

– Mă bucur însă, de toate celelalte pe care le am și care sunt bune!

– dacă viața mea ar avea 100 de aspecte, probabil că 2 sau 3 (gândindu-mă concret la ceea ce am specificat anterior) nu sunt bune. Dar eu nu trăiesc pentru acestea, ci pot trăi în bucurie pentru toate celelalte 97 care sunt bune, pe care le iubesc, care țin cumva și de mine, care nu sunt doar expresie a exteriorului. În aceste condiții, da – mi-am găsit liniștea sufletească!

– mai mult, mi-am găsit liniștea și în ceea ce privește afecțiunea copilului meu, căci de când am mai mare încredere în Maica Domnului decât în medici, în voia lui Dumnezeu decât în dorințele mele, am reușit să mă liniștesc și să mă păstrez așa deja de mult timp…

– și tot această credință și lăsare a cele care sunt prea multe și prea grele pentru mine în grija Maicii Domnului m-a ajutat să stat și de nevoia de control.

– Acum cedez cu ușurință tot ceea ce înseamnă control, și mă simt minunat.

Mulțumesc doamnei care mi-a scris, apreciez felul în care mă vede, și tocmai de aceea am simțit să lămuresc faptul că nu sunt chiar atât de „liniștită” pe cât par. Aici nu pun clipele în care ridic tonul la copil, nu pun clipele în care mă ciondănesc cu soțul, nu pun clipa în care trântesc pixul pentru că sună cineva la ușa exact când aveam ideea aia genială pe care tocmai am pierdut-o, nu pun picioarele pe care mi le bag când dă laptele pe aragazul negru de sticlă (unde mi-o fi fost capul când l-am cumpărat???), nu pun dinții strânși și buzele mișcate ascuțit pe care le am când lovesc piciorul ascuțit al patului, sau când îmi trece ușa de la intrare pe deasupra degetului mare, nu pun „mustrările” și educația pe care i-o fac mamei mele, ca să o crească pe fi-mea mai bine decât pe mine, nu pun….

Așadar, sunt un om normal și simplu, și nu am nimic mai presus ce ceea ce au toți ceilalți oameni!

Doamne ajută!

𝚿 Alexandra Teodoroiu