Era o duminică obișnuită pentru noi. Am participat de dimineață la Sfânta Liturghie, apoi am mers acasă, am mâncat un mic dejun consistent și ne-am pregătit să ieșim în oraș pentru o plimbare. Ne-am propus să vizităm un parc din Ano Poli, o regiune înaltă a orașului Thessalonic și îndepărtată față de locuința noastră. Am urcat cu autobuzul, căci Bulgăraș de dragoste se bucură de fiecare dată când are ocazia să se plimbe cu mijloacele de transport în comun. Orașul nu ne permite deplasările cu mașina, iar a fi mers pe jos ar fi însemnat un drum foarte lung și solicitant.

Am ajuns în apropiere de parc și am mers preț de vreun sfert de oră pe jos până ce am ajuns la parc. Am colindat pe aleile care se ondulau printre trunchiurile pinilor înalți, am cules conuri de pin și am urmărit cu privirea și sufletul cinci tineri care făceau gimnastică aeriană pe niște pânze mătăsoase care învăluiau activitatea lor într-un văl de grație.

După ce ne-am săturat de mireasmă de pin și ne-am umplut mâinile de rășină de pe conurile pe care le-am cules, am pornit spre casă. Am urcat într-un alt autobuz, și am coborât din el la întâmplare, pur și simplu doar i-am spus soțului: “Vrei să coborâm și continuăm drumul pe jos?” El a afirmat din priviri, am apăsat butonul roșu care informează șoferul de dorința sau nevoia călătorilor de a coborî, și deîndată autobuzul s-a și oprit i-ar noi am coborât din el chicotind ca niște adolescenți, dar ținându-ne cu dragoste copilul de mână. Desigur că Bulgăraș de dragoste nu înțelegea prea bine ce se petrece, căci ea nu avusese timp să observe dialogul din privirile părinților ei. I-am explicat deîndată despre decizia jucăușă pe care noi am luat-o spontan, și am continuat să mergem. 

Plimbându-ne pe trotuar și observând lumea din jurul nostru, descoperind bucata de oraș pe care nu o străbătusem încă, am zărit un balcon vopsit cu mult mov, balcoanele, obloanele ferestrelor, ghivecele florilor, toate aveau culoarea liliacului înflorit. Am rămas pentru câtea clipe în fața lui, atentă doar la el, și m-am minunat de cât de frumos era. Nu mai conta că în jurul lui totul era alb și gri. El, singur mov și vesel, arăta minunat și își găsea locul perfect între celelalte balcoane simple, lipsite de voioșie, normale, obișnuite. Pentru o clipă doar mi-am imaginat cât de senin, cald și frumos trebuie să fie in sufletul oamenilor care au creat acel balcon, care udă florile colorate din ghivecele purpurii, care a adus atât de multă frumusețe și viață pe un perete de beton.

Continuându-ne drumul, la câțiva pași am zărit un colț al Catedralei Sfântului Dimitrie. Nu se poate să trecem pe lângă catedrală și să nu intrăm să îi mulțumim Sfântului Dimitrie pentru fiecare faptă de ajutor, pentru grija ce ne-o poartă, pentru minunile pe care le face în viețile oamenilor și în viețile atâtor de mulți dintre prietenii noștri, și chiar și pentru noi, fără ca măcar să știm de unde ne-a venit ajutorul. Ca de fiecare dată, deși am văzut-o de zeci de ori, rămân în prag și mă minunez. Privesc coloanele vechi și pe cele noi, privesc icoanele, merg la icoana Sfântului Nectarie și-i multumesc că ne este tată bun și ocrotitor, merg la icoana Maicii Domnului și simt că nu-mi ajung cuvintele să-i mulțumesc, că nu am demnitate s-o privesc, și totuși îndrăznesc să merg la ea ca la o mamă, ca la mama mea și-a mamei mele.

Bulgăraș de dragoste mă trăgea de mână ca să mergem să ne închinăm la Sfântul Dimitrie. În locul unde este așezată de obicei racla cu sfintele moaște era doar o icoană, căci racla era încă lăsată în fața Sfântului Altar. Am urmat-o. Ea a intrat să se închine cu toată încrederea, lipsită de păcat și de rușine, s-a aruncat cu bucurie în cămăruța sfântă pe care a început să o cunoască atât de bine.

Lângă icoana Sfântului Dimitrie stătea un buchet mic de flori, niște crizanteme de toamnă înfășurate într-o bucată de plastic rozaliu. Pe buchet era atașat un bilețel pe care cineva scrisese de mână, cu pixul pe hârtie albă, un mesaj. Observând bilețelul, copila mea m-a întrebat ce scrie acolo. Am îndrăznit să mă uit, jenată și stingherită. Știam că Sfântul Dimitrie mă vede, și aveam senzația că trag cu ochiul la jurnalul intim al unui om. În fapt, orice mesaj lăsat acolo reprezintă cea mai arzătoare dorință a celui care a scris-o! Am citit și-am început să plâng. Pe bilet scria: “Κράτησε ενωμένη την οικογένεια μας.”, adică “Ține unită familia noastră.”

Înainte de a analiza mesajul pe care o fi vrut autorul să îl transmită sfântului, mi-am auzit gândurile, și am simțit acel mesaj ca fiind al meu. Am simțit că această dorință le salvează pe toate celelalte. 

În zbuciumul unei fracțiuni de secundă am simtit că cu o astfel de rugăciune aș salva tot ce am. A-mi avea familia unită înseamnă a-i avea pe toți ai mei aproape. Iar asta ar însemna absența oricărei boli pentru fiecare dintre noi, ar însemna liniște și pace în lume, soțul mi-ar fi aproape și războaiele ar înceta, ar însemna că părinții noștrii sunt sănătoși și bine, ar însemna odihnă pentru suflet.

Am rămas acolo și am plâns, și l-am rugat fără cuvinte pe Sfântul Dimitrie să-mi dea și mie la fel, familia unită. Și celor dragi ai mei, și prietenilor, și celor care au nevoie, și celor pe care îi cunosc și știu că își doresc la fel, dar poate că nici ei nu au găsit cuvinte așa de puține, așa de simple, și atât de consistente ca să ceară asta vreunui sfânt. 

Apoi am făcut o poză, cu gândul la fiecare om care va citi această poveste și pe care nu-l cunosc, și care nu mă cunoaște nici el pe mine. Am făcut această poză ca dovadă, ca mărturie a simplității unei rugăciuni puternice și cuprinzătoare în puritatea, complexitatea și cuprinsul ei.

Apoi am mers spre casă. I-am spus lui Bulgărașdedragoste de ce plângeam, i-am explicat cât de importantă este această rugăciune, i-am povestit ce înseamnă pentru mine familia. După care am tăcut o perioadă de timp și-o bucată de drum. Doar am mers ținându-ne de mână.

Gândurile îmi zburau la familiile din neamul meu, la familiile pe care le-am întâlnit în cabinetul meu și care aveau nevoie de o astfel de rugăciune, la familiile din întreaga lume. Mă gândeam ce frumos și bine ar fi ca fiecare soț sau soție să se roage asemenea în fiecare zi, cât de mult ar schimba asta lumea. Cum ar arăta un Pământ întreg fără niciun divorț, dar cu o dorință atât de mare de a-și păstra familia unită. Câtă iubire, răbdare, bunătate și grijă ar crește în noi?!

Mă gândeam cu smerenie și admirație la persoana care a lăsat biletul. Nu știu prin ce suferință trece, nu știu ce ar putea amenința sau dezbina familia celui care a scris – un bărbat. Dar am rămas impresionată de dorința lui de a-și avea familia unită.

Oricâte gânduri aș avea, oricâte cuvinte aș scrie, oricâte lacrimi aș văsra, această rugăciune îmi va rămâne pentru totdeauna!

Și îl voi ruga și eu pe Sfântul Dimitrie să îl ajute pe Mihali să își păstreze familia unită.

Doamne ajută!