Volănașe…
Când eram mică purtam rar rochițe sau fuste. Eram atât de slabă încât mama nu știa cum să facă să îmi dea mai multe perechi de pantaloni pe mine, în caz că aș fi căzut, să nu mă fi spart.
Cred că singurele ocazii cu care purtam astfel de articole vestimentare erau serbările și câte o nuntă.
Altfel, pantaloni.
Că să țină de cald!
Crescând, am ajuns prin clasa a opta un soi de sportivă. Mă antrenam strașnic pentru Colegiul Militar, și atunci am trecut de tot de partea băieților.
Clasele a opta, a noua, m-au găsit exclusiv în pantaloni. Preferam treningul, oricând, oriunde. Îmi permitea să mă mișc lejer, să mă exprim, să mă apăr, să fug, să alerg pe alții.
Printr-a 11-a, a 12-a, îmi mai puneam câte o fustă. Ah, am o amintire de pomină cu o fustă prea scurtă, pe care am purtat-o la școală. M-am simțit și atunci jenată, iar acum – ca am mai multicică minte decât aveam atunci, mă simt chiar rușinată.
N-am să uit experiența cu fusta scurtă!
Încă o am!
De atunci am mai purtat-o de vreo două ori, când locuiam în Grecia!
După terminarea liceului am început facultatea la zi, job full time, job part time, si… Nici măcar nu am avut vreo fustă, că nu aveam când, cum și unde să port.
Ba! Am luat 6 la Drept Constituțional!
În februarie!
Pentru că dl profesor ne voia pe noi, fetele, obligatoriu cu fustă la examen.
Eu m-am dus cu pantaloni!
De ski!
Nu glumesc!
Era ger în București! Iar pe lacul Băneasa (că acolo aveam facultatea), bătea crivățul. La clase, geamurile cu o singură foaie de sticlă lipită pe un cornier de fier, aveau steluțe de gheață ce se dezghețau după 10 martie!
Ca să nu îmi înghețe și creierii, și pixul, am luat masuri de siguranță! Și 6!
Singurul 6 din Facultatea de Drept!
Să fie primit!
Apoi am plecat în Grecia.
Am luat la mine toate fustele și rochiile.
Aveam prea multe, prea scurte!
Le purtam, aveam când, unde și cu cine!
Cu cine să mă apere, ma refer!
Astăzi, băbăciune cum am ajuns, dacă văd puștoaice cu fuste cum aveam și eu, le-aș oferi măcar un ziar, ca să mai acopere nițel ce se poate.
O ipocrită!
Apoi iarăși am preferat pantalonii. Mulți ani! Lungi, scurți, foarte scurți, dar pantaloni sa fie!
Și-apoi am născut!
Și de atunci, în fiecare Duminică mergem la biserică.
Și fie iarnă, fie vară, mereu port rochie.
Cine știe ce situație să fie, că să pun pantaloni la biserică.
De când am devenit mamă de fetiță, mi s-a trezit un fel de instinct al feminității despre care habar nu aveam că îl am. Primul semn a fost acela că am scos multe rochițe de la naftalină.
Acum am multe.
Toate decente.
Mulți le consideră prea lungi.
Dar îmi plac.
Mă asigur că fi-mea vede ce trebuie, cum trebuiesc acoperite picioarele.
Doamne, ce vorbesc?
Dacă vede poze mai vechi, o dau în bară. Mă scoate la lecție!
Dar mai e până atunci, să mai crească puțin, ca să înțeleagă care e treaba cu lungimea fustei. Până atunci sper să găsesc eu o motivație convingătoare!
Bine, bine, am zis ca port fustă, rochie.
…
Dar cu copil în brațe, cu rucsac bine îndesat în spate, cu o sacoșă în mână, plină cu „detoate” (într-un cuvânt), cu trotineta în altă mână, cu copilu’ cu dureri grave de picioare, d-alea cu „mami, eu nu mă mai țin pe picioare!”, găsesc o mână de rezervă (vă las pe voi sa faceți calculul matematic al mâinilor unei mame), a trebuit să adaptez feminitatea la comportament de Hercule.
Și ieri am constatat, ducând copila mea în parc, că mi-am asortat 3 rânduri de volănașe de bumbac, la o ținută feminină dar și comodă, practică și sănătoasă.
Am volănașe și la șosete!
Asta chiar e culmea volănașelor pentru mine!
Voi ce purtați?
Pantaloni sau rochii? 
Tu ești o mamă – feminină 
sau Hercule 
?
Lasă comentariul tău, poate ne inspirăm sa fim frumoase și practice!
L.E. Rochița asta o am de mai bine de 20 de ani! Da, da, atât de băbăciune sunt! 
