Într-una dintre zile, în timp ce îi scriam unei cliente un mesaj de pe telefon, #bulgărașdedragoste a venit la mine cu o carte cu Motanul Încălțat. Pe filele cu număr par este povestea scrisă și un desen colorat, iar pe filele cu număr impar este aceeași imagine, dar pentru a fi colorată.

O văd că se apropie de mine cu intenție, ținând cartea în mână.

O întreb grăbită, și sperând să spună „da”:

– vrei să colorezi în carte?

– Nu! Vreau să îmi citești povestea!

Oh, da! zic în gândul meu.

Pe de o parte voiam să termin mesajul. Când îi spun ceva unui om, mai ales atunci când are legătură cu sufletul lui, cu suferința lui, am grijă să nu dau pe viteză 2X, ci să fac ceea ce trebuie, ce se cuvine, ce mi-ar plăcea și mie să facă terapeutul meu pentru mine.

Pe de altă parte, când copilul meu are nevoie de mine, las tot și sunt a ei.

De data aceasta, și nu numai, aveam următorul tablou: copilul îmi cere să-i citesc, iar eu stau cu telefonul în mână. Că fix niciunde nu o doare pe ea că vreun om în lumea asta, altul decât ea, și complet străin de familia noastră, ar avea nevoie de mine.

Și uite așa am renunțat eu la inspirația de moment, și m-am apucat de citit Motanul încălțat, frumos, cu dicție și intonație, cu adaptare de voce pentru narator și fiecare personaj în parte, până ce am terminat povestea.

Ce am obținut?

– copil liniștit;

– suflet de mamă liniștit;

– tablou optim: cartea, nene! Lasă telefonul!

– mi-a revenit și inspirația, și am trimis mesajul clientului.

Sursa foto: Pinterest/herviewfromhome.com