În încercarea de a găsi o descriere teoretică și empirică operațională a unui nivel crescut de empatie – “high empathy”, așa cum sugerează Kohut (1982), acesta trece în revistă continuum-ul funcționării empatice, ca un proces dinamic și variabil. Sintonizarea empatică variază de la minim la optim, cu puncte de interval pe acest continuum. Continuum-ul funcționării empatice este asociat cu continuul proceselor de contratransfer de tip I (evitare) și de tip II (supraidentificare) care au subtipuri măsurabile. Mai mult decât atât, sintonizarea empatică este caracterizată de șase dimensiuni calitative, care sunt esențiale pentru definirea funcționării empatice ridicate sau scăzute.

Sursa foto: Pinterest / The Minds Journal (foto edit)

Aceste dimensiuni calitative sunt similare cu cele identificate de Daniel Stern (2019) în cercetările sale asupra secvențelor interacționale dintre bebeluș și mamă și includ:

–  rezonanța;

–  intensitatea;

–  sincronizarea;

–  precizia;

–  predicția;

–  izocronicitate excesivă în răspuns.

Este important de diferențiat aceste dimensiuni ale empatiei, deoarece identifică atât funcțiile cât și procesele din fenomenele de răspuns empatic.Cele șase dimensiuni calitative ale acordării empatice permit o analiză mai detaliată a proceselor empatice în tratamentul post-traumatic și în alte forme de psihoterapie. În timp ce aceste dimensiuni sunt interrelaționate, ele sunt totodată procese separate cu propriile caracteristici unice. De exemplu, dacă ar exista o adaptare optimă, s-ar aștepta să se vadă în mod constant o rezonanță bună, o modulare de a răspunsului emoțional adecvată și flexibilă, asociată cu transmisiile de semnal de decodare, combinate cu transferul și raportările verbale ale modelului intern de lucru al pacientului pe stări psihologice, amintiri și scheme cognitive. Un flux constant de date ar fi generat, ceea ce permite terapeutului să anticipeze și să prezică tiparele comportamentale din cauza izocronicității bune și a potrivirii răspunsurilor în timp. Cu alte cuvinte, izocronicitatea (potrivirea empatică, congruența, sincronizarea fazică) stabilește un algoritm ierarhic în înțelegerea cognitivă a terapeutului a interacțiunilor diadice.

Acest algoritm ierarhic este dat de dinamica motivațională a pacientului, datele fiind stocate în „fișiere de stocare cognitive”. Este, în esență, o schemă cognitivă integrată care stabilește natura modelelor de comportament și a stilurilor interacționale din trecut într-o varietate de contexte situaționale și permite ipoteze informative și predictive despre comportamentul viitor al clientului.

Dimensiunile calitative ale acordării empatice sunt corelate în mod important de dimensiunile empatiei, după cum urmează:
– Capacitate empatică – amploarea și limitele menținerii actului;
– Rezistență empatică – domeniul de aplicare și capacitatea sistemului de răspuns de a rezista la a fi supraîncărcate de cerințele stresorului;
– Toleranță / sensibilitate empatică – întinderea toleranței sistemului și precizia congruenței empatice în interacțiune diadică;
– Anduranța empatică – gradul de perseverență și rezistență disponibile pentru a susține sintonizarea empatică.
Aceste capacități empatice de bază sunt presupuse a fi o funcție a dispozițiilor genetice, a socializării, a dezvoltării, a maturității ego-ului, a experiențelor de viață și a istoriei traumelor terapeutului.

Așadar dimensiunile de bază ale empatiei au o relație cauzală puternică cu calitățile de sintonizare empatică ce se pot dezvolta prin instruire clinică, educație și experiență.

Identificarea dimensiunilor de bază ale empatiei (capacitatea, rezistența, toleranța, sensibilitatea, rezistența) și calitățile specifice ale acestora (rezonanță, intensitate, sincronizare, precizie, predicție, izocronicitate), împreună cu criteriile lor operaționalizabile în ceea ce privește procesarea și funcționarea, permite analiza funcționării empatice ridicate sau scăzute (Wilson și Thomas, 2004).

Printre cele mai comune tulburări datorate unui exces de empatie, al lipsei de control corespunzător al emoțiilor, se regăsesc următoarele:

1. Contratransferul 

2. Oboseala empatică

3. Depresia

4. Anxietatea

Stresul de lungă durată este foarte provocator pentru sănătatea mintală a omului și capacitatea sa de empatie. De exemplu, cercetările arată că stresul prelungit la copiii mici poate încetini sau chiar opri dezvoltarea creierului și creșterea fizică, precum și funcțiile empatice. Unul dintre motivele efectului perturbator al stresului asupra empatiei este că organismele umane răspund la stres prin eliberarea cortizolului din suprarenale, care, dacă se întâmplă pe o perioadă lungă de timp, provoacă daune pe termen lung creierului și sistemului imunitar. La un copil, stresul repetat în mediu formează conexiuni ale creierului care îl determină să reacționeze puternic la amenințările percepute.

Chiar și atunci când stresorii sunt îndepărtați, creierul continuă să acționeze ca și cum amenințările ar fi prezente, iar organismul, practic rămâne blocat trimițând semnale de alarmă părților primitive ale creierului. Tulpina creierului devine în special dezvoltată, rezultând o activitate intensă a sistemului de răsplată, iar zonele responsabile de controlul emoțional și de luarea eficientă a deciziilor sunt reduse. Rezultatul include anxietatea, controlul impulsurilor slabe și blocarea empatiei.