Psiholog și mamă de copil mic – un statut dublu, ce mă aduce într-o situație deloc ușoară atunci când ies în parc sau când mă întâlnesc cu alte mămici, care se așteaptă ca fetița mea să fie un fel de “mulaj perfect”, construit întru totul din cărțile de parenting. 

Despre năzdrăvăniile fetei mele și despre tot ce face ea total pe dos de cum scrie la carte, vom avea multă vreme și multe ocazii să povestim. Dar acum aleg să discutăm despre empatie, și despre motivele pentru care copiii se poartă într-un anumit fel, la anumite vârste, și cât de “normal” este să se întâmple așa, sau nu.

Teoria psihologică dominantă care corespunde teoriilor consecințelor, sentimentelor și „binelui” este teoria dezvoltării empatiei a lui Martin Hoffman. Accentuează empirismul și emoția și este în primul rând de natură psihologică. 

Martin Hoffman este unul dintre cei mai renumiți profesori de psihologie ai Universității din New York, care s-a angajat în trei decenii de studii și cercetări asupra dezvoltării morale și personale. În timp ce teoria lui Kohlberg pune accent pe raționamentul cognitiv în dezvoltarea morală, teoria lui Hoffman subliniază răspunsul afectiv, emotiv în dezvoltarea morală, inclusiv vinovăția și compasiunea, dar în special empatia și stresul empatic. 

În cartea sa Empathy and Moral Development: Implications for Caring and Justice, Martin Hoffman precizează faptul că psihologii au obișnuit să definească empatia în două moduri: pe de o parte ca fiind conștientizarea cognitivă a stărilor interne ale altei persoane, adică gândurile, sentimentele, percepțiile și intențiile sale, iar pe de altă parte ca răspuns afectiv al unei alte persoane. Elementul central al teoriei lui Hoffman este apariția primejdiilor empatice ca răspuns la suferința altcuiva, în care: empatia este asociată cu ajutorul, suferința empatică precede ajutarea, iar observatorii se simt mai bine după ce ajută. 

Ipoteza lui Hoffman este că empatia se dezvoltă împreună cu dobândirea de către copii a unui simț (sau percepție) cogniativ(ă) al celorlalți, în cinci stadii de dezvoltare: 

1. Empatia globală – plânsul contagios la nou-născuți 

Reactive new-born cry este etapa în care nou-născuții reacționează prin plâns atunci când aud strigătul de plâns al unui alt bebeluș, încă din prima zi de viață. Această etapă se sfârșește în jurul vârstei de 6 luni – un an.

Exemplu: Când un copil plânge în maternitate, toți copiii plâng în maternitate :-))

2. Empatia egocentrică 

Egocentric empathic distress reprezintă etapa care debutează spre sfârșitul primului an de viață, atunci când bebelușii încă se mai întristează la auzul plânsului altor copilași, sau le tremură buza, după care încep să plângă, dar de această dată plânsul poate fi întrerupt și acompaniat de momente de pauză sau liniște, în care urmăresc în tăcere bebelușul care plânge, ca și cum ar fi o victimă a suferinței. În funcție de fiecare copil, mai devreme sau mai târziu începe etapa în care copii au o reacție pasivă la stresul celorlalți, tendința fiind de a-și reduce propriul stres.

Exemplu: Aici avem momentul în care un copil de un an cade, și începe să plângă. Un alt copil, de aceeași vârstă, se atașează la sânul mamei, unde suge lacom, hrănindu-se mai degrabă cu siguranța îmbrățișării mamei, decât cu nutrienții din lapte. Ochii lui stau ațintiți asupra copilului aflat în suferință, urmărindu-i reacțiile și evoluția, dar nu reacționează în niciun fel. Acesta este momentul de maximă “empatie egocentrică” – atunci când copilul nu este “pasionat” de suferința celorlalți copii, ci caută alinare chiar dacă el nu a suferit.

3. Empatia cvasi-egocentrică 

Quasi-Egocentric empathic distress marchează începutul celui de-al doilea an de viață al copilului. De acum copilul începe să exploreze victima prin contact vizual, observându-l atent și curios, dar și prin contact fizic, atingându-l sau mângâindu-l pe cel aflat în suferință. 

Exemplu: Un copil de 2 ani plânge căci s-a lovit. Un alt copil, tot de 2 ani, îl pupă, îl îmbrățișează și îl alină cum poate mai bine pe cel aflat în suferință. Pentru a-și dovedi empatia, copilul empatic va lua copilul rănit de mână și îl va duce la mama lui (a celui empatic), pentru a-i oferi consolare, căci el doar în aceasta are încredere că poate oferi dragostea necesară vindecării, chiar dacă copilașul rănit ar avea nevoie de propria sa mamă, ci nu de cea a copilului empatic. De asemenea, dacă puiul rănit va dori o jucărie de la cel empatic, este posibil să nu o primească pe cea dorită, ci pe oricare alta. Așadar, la această vârstă, copiii nu știu să îndeplinească nevoia celuilalt, însă au tendința de a îi ajuta pe cei aflați în nevoie, oferindu-le pentru problemele lor propriile soluții de rezolvare sau alinare.

4. Empatia autentică față de ceilalți 

Veridical empathy for another’s distress debutează spre sfârșitul celui de-al doilea an de viață al copilului, atunci când acesta este conștient de sine, când se descoperă și se recunoaște în oglindă. După al doilea an, copilul începe să înțeleagă că stările interioare proprii pot diferi de stările interioare ale celorlalți, ceea ce duce la posibilitatea de a empatiza mai bine cu nevoile altora și de a ieși din zona egocentrică, de satisfacere a propriilor nevoi. 

Exemplu: La această vârstă copilul empatic va știi că cel aflat în nevoie trebuie dus la propria sa mamă, căci fiecare pui are nevoie de mama lui, ci nu de una străină, oricât de bună și pricepută ar fi. De asemenea, este posibil să se înduioșeze și să ofere o jucărie personală unui copil care plânge, doar pentru a-l ajuta să se liniștească. Se poate să împartă chiar și mâncărica sau un joc nou, în funcție de cât de bine dezvoltat este “sentimentul de proprietate” al copilului.

5. Empatia față de alte persoane pentru situații din viață 

Empathy for another’s experience beyond the immediate situation se dezvoltă spre sfârșitul copilăriei, atunci când din cauza concepției emergente despre sine și despre ceilalți, ca oameni cu povești de viață diferite și identități separate, unul devine conștient că ceilalți simt plăcere sau durere nu numai în situația imediată, ci și în experiența lor de viață pe o perioadă prelungită de timp. 

Sper să ne fie de folos aceste informații, să ne ajute să înțelegem mai bine comportamentul empatic sau egocentric al copiilor noștri, în funcție de vârsta lor, și să îi sprijinim corespunzător în procesul lor de dezvoltare, fără a-i compara, fără a ne simți vulnerabile că un copil este mai darnic, iar un altul mai conservator.

Propun oferirea de exemple din viața copiilor voștri, astfel încât să reușim să înțelegem mai bine ce se întâmplă în viața lor, să ne vindecăm noi rănile provocate de emoțiile resimțite în momente pe care nu am știut să le gestionăm, și să ne dezvoltăm astfel empatia față de proprii copii, față de ceilalți copii, și față de părinții acestora – un exercițiu numai bun de empatie!